Problema „Ținutului Secuiesc” - „calul troian” al extremismului maghiar. 

Cu extremismul maghiar, din Ungaria, din diaspora ei, ca și cel al minorităților naționale maghiare din țările vecine în care acestea au fost colonizate-avem, ca și alți vecini, un veritabil contencios istoric. Acest primejdios extremism vine din Evul mediu, de la stabilirea migratorilor maghiari în România. Vinovăția cea mare, nu a fost  și nu este a națiunii maghiare și a minorităților naționale maghiare din țările vecine în care au fost ele dislocate, ci această vinovăție a fost și este a unei „elite„ aristocratice a lor, obsedată de spaima ancestrală a dispariției dacă nu-și vor extinde stăpânirea și dincolo de zona în care s-au stabilit inițial, sau acolo unde Regatul lor și-a colonizat maghiari pentru a maghiariza masa populației autohtone găsite la fața locului. Acest extremism de „elite„ aristocrate , infiltrat și în cercuri mai largi ale poporului, a dus națiunea maghiară într-un conflict continuu cu vecinii săi. Slab ca forță proprie și obsedat de spaima ancestrală a dispariției ca neam, extremismul maghiar, cu abilitate  și perseverență specifică și-a căutat continuu pe continent un „spate„ politic și militar, printre cei care la rândul lor erau cointeresați să poată „mișca„ un „nebun„ pe „tabla de șah„ a Europei în interesul propriilor expansiuni. Rând pe rând, papalitatea, imperiile „istorice„ care și-au disputat dominația pe continent, mai nou extremismele fasciste  ale primei jumătăți ale secolului XX și imperiul totalitar comunist a lui Stalin, de curând beneficiind și de înțelegerea și sprijinul unor cercuri din Uniunea Europeană, toți acești „parteneri„, pe etape, au acordat și acordă „asistență„ multiplă extremismului maghiar. Restrângând discuția la țara noastră, este de notorietate că extremismul maghiar, după primul război mondial și semnarea Tratatelor de pace, dar cu o agresivitate sporită după 1989, contând și pe cedările inadmisibile ale guvernările post-decembriste, a făcut din „problema secuilor„ „calul de bătaie„ și „calul troian„ pentru lichidarea Statului  nostru național și anexarea / reanexarea la o nouă „Ungarie Mare” a Ardealului și a altor teritorii din Vest și din Nord, visul ilegitim din totdeauna a extremismului maghiar.  Pentru aceasta s-a dat ca „furaj„ pentru „calul troian”- falsul istoric că așa zișii secui ar fi o populație maghiară. Or din izvoarele istorice rezultă că  Regatul maghiar a adus „un mănunchi„ de mercenari pe granița de răsărit a Ardealului, pe curbura internă a Carpaților, „mănunchi„ de mercenari ce au fost așezați într-o masă de români / vlahi autohtoni, urmași direcți ai dacilor de odinioară, strămoșii noștri reali. Dar asupra acestei mase de autohtoni cât și a „mănunchiului„ de „secui„ s-a exercitat continuu o crâncenă politică de maghiarizare, în paralel cu politica de asuprire socială. Așa s-a ajuns ca în 1514 să izbucnească în Ardeal și Ungaria un mare război țărănesc condus de secuiul Gheorghe Doja și de fratele său, împotriva aristocrației maghiare. Victorioasă însă, această aristocrație a aruncat țărănimea în „veșnică iobăgie„. Răscoale puternice au avut loc și în „secuime„ în a doua jumătate a secolului XVI împotriva aristocrației maghiare, dar au fost reprimate cu cruzime și sadism. Și iată de ce îi vom afla pe numiții „secui„, în 1599, de partea marelui  voievod, unificatorul Mihai Viteazul, restauratorul  Daciei și al Bisericii strămoșești, voievod pe care „elita„ aristocratică maghiară la numit „dacul rău”, așa după califică ei pe orice bun român.  În veacurile următoare, până la 1918 această „elită„ aristocratică maghiară a dus față de românii din Ardeal și părțile vestice, aflate sub stăpânirea imperiului maghiaro-habsburgic, ca și față de așa zișii „secui” o și mai crâncenă politică de maghiarizare, în paralel cu cea de asuprire socială. Astfel, un istoric secui care alături de frații români / vlahi din zonă, a simțit puternic „jugul de fier”austro-ungar, atenționează întreg Ardealul, în cartea s-a:  „Învață, Transilvanie, învață, nu te mai însoți cu Ungaria, pentru că păsatul unguresc de multe ori îți arse gura și tot n-ai fost în stare să înveți !” Azi primejdiosul extremism maghiar se manifestă în așa zisă „secuime”, ca și în Europa și oriunde este sprijinit de cei cointeresați, profitând de cedările vinovate și inadmisibile ale guvernanților noștri, aducând prin manifestările lor încă pașnice grave prejudicii  Statului nostru național, suveran și unitar,  împotriva limbii române ca limbă oficială și liant al Statului nostru. În acest program se înscrie și mitingul etnicilor maghiari, cetățeni români în egală măsură, în drepturi și obligații ca oricare dintre noi, care a avut loc sâmbătă 21 noiembrie 2012 la Sfântul Gheorghe, unde s-a arborat steagul maghiar și s-au afișat placarde cu sloganuri și îndemnuri sfidătoare și jignitoare, împotriva intereselor României și bunilor ei cetățeni români. Toate aceste manifestări, lipsite de fundament științific și de o cât de mică îndreptățire și legitimitate politică în această epocă modernă în care ne aflăm, epocă a suveranităților naționale și a statelor naționale independente, nu primesc nici un răspuns din partea din partea guvernanților, de parcă n-ar fi printre ei nici un „bărbat de stat”, punând astfel mai presus interesul de partid și încălcând în schimb foarte grav interesul național, demnitatea fiecăruia dintre noi, demnitatea națională.  A existat și există soluție pentru ca astfel de manifestări să nu mai poată avea loc, manifestări și acțiuni ce se dovedesc pe măsură ce trece timpul, parte integrantă a planului lor mârșav și care nu ne dă pace, etnici români și maghiari, ca buni cetățeni români – aplicarea legii !!!  Avem legi bune în acest sens și ele se cer a fi respectate și asta se poate face numai în măsura în care cei care ne conduc destinele, aleșii noștri reprezintă cu adevărat interesele bunilor cetățeni români, ale României, întru demnitatea și măreția poporului român, azi a șaptea națiune din cadrul Uniunii Europene. De aceea , de mare importanță pentru noi toți, buni cetățeni ai României, este să alegem în Parlamentul României pe toți acei candidați la un mandat de parlamentar ce s-au dovedit capabili și patrioți în viața de zi cu zi și care, pentru a putea oferii țării noastre buna conducere de care are nevoie pentru a face ca instituțiile statului să funcționeze conform legilor în vigoare și numai în interesul cetățenilor români, în interesul României.

                                                      

Pentru a fi „Stăpâni, încrezători și siguri pe viitorul nostru !„ „Este nevoie, mai mult ca oricând să ne luăm țara în bună grijă !„ 

Cine alți, decât – „Noi, cu noi !!!„

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu !

IANCU GHEORGHE 

„ORIGINEA DACA A SECUILOR
De Gabriela Dobrescu 02/12/2011 

PE URMELE CAUCONILOR

Reflexii pe marginea eseului cu acelaşi titlu apărut în volumul Mărturiile Anamnezei la Editura Paideia, Bucureşti 2004 sub semnătura domnului academician Alexandru Surdu.

Cauconii, aflăm încă de la Homer, erau de origine tracă şi trăiau pe râul Kaukon în Kaukonia, care cuprindea regiunea Elis şi părţi din Ahaia şi Arkadia. Ei ar fi migrat din nordul Peninsulei Balcanice pe la anul 1600 î.Chr. Pe cei rămaşi în vatra originară Ptolemeus (sec. II d.Chr.) îi va regăsi cu numele de cauconensis la nord de Dunăre printre triburile din Dacia, în Ţara Bârsei şi în împrejurimi, dar fără a trece de Carpaţii Răsăriteni.
 Prin coroborarea informaţiilor referitoare la teritoriul lor, dacii cauconi au trăit în sud-estul Transilvaniei cuprinzând nu numai Ţara Bârsei, ci şi o parte din actualul judeţ Harghita, spre izvoarele Oltului, ca şi părţi din judeţele Buzău şi Mureş (pag.17). Tot în această zonă Amianus Marcellinus (sec.IV) a consemnat existenţa unui ţinut numit Caucaland, iar mărturia unui soldat roman se referă la un munte Caucas de pe lângă râul Olt (pag.22).
 Ca urmare a faptului că reprezentau un vechi neam autohton atestat încă din antichitatea îndepărtată, lingvistul german Jacob Grimm a considerat firesc să constate legătura dintre denumirile de cauci, cauconi şi Caucaland pentru a le asocia acestora şi denumirea de Cogaion cu conotaţia sa religioasă. Pe de altă parte filologul german J.Wolff considera că şi denumirea de Kockel cu variantele Kukel şi Kukula utilizate de saşi pentru a desemna Târnavele ar proveni din anticul coca sau cuca, care înseamnă munte, cu menţiunea că cel mai important munte din zona Târnavelor se numeşte Cogan, cu variantele mai vechi Cocan sau Chuchal, ceea ce indică faptul că originea reală a acestor denumiri este hidronimul Kukula menţinut şi astăzi în uz de secuii.

Cine nu îşi ştie trecutul nu este vrednic nici de prezent
 Toate aceste asocieri dintre toponime şi etnonime puse demult în evidenţă de savanţii germani, conduc la concluzia că tribul dacic al cauconilor este unul şi acelaşi cu neamul sikuli-lor, adică al secuilor care ocupă şi astăzi acelaşi ţinut şi mai ales folosesc străvechea denumire de Kükülö. Numai în legătură cu acest hidronim ţinutul lor a şi purtat denumirea de Ciculia, iar locuitorii numele de ciculi, aşa cum au consemnat călătorii străini. Dar numele de ciculi trece uşor la forma siculi, de unde şi forma de secui.
 Viteji, aidoma cauconilor din Elis, siculii dacici şi-au păstrat conştiinţa de autohtoni, mândri de faptul că erau stăpâni pe ţinuturilor lor, ceea ce a impus recunoaşterea demnităţii lor colective. Captaţi treptat în sfera de interes a coroanei de la Buda, aşa după cum arată şi A.D.Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană, (Ediţia III, Bucureşti 1988, Vol III pag.224) ei au fost maghiarizaţi prin mijloace din ce în ce mai dure mai ales după anul 1848. Pentru a forţa desprinderea lor definitivă de masa covârşitoare a autohtonilor din Ardeal, istorigrafia timpului le-a atribuit diferite origini bizare, care se contrazic între ele şi ca atare se anulează reciproc. În încercarea de a suplini lipsa oricăror dovezi care să ateste o pătrundere a lor în Ardeal, cum a fost cea a saşilor intens susţinută de coroana maghiară, istoricii au vehiculat şi mai vehiculează diferite plăsmuiri referitoare la originea secuilor oscilând penibil între a-i considerea avari, gepizi, huni, pecenegi etc, deşi ei sunt autohtoni, sunt membrii străvechiului neam dacic al cauconilor, primii care au dat nume locurilor pe care trăiesc. Ei au conservat până astăzi nu numai nişte toponime de vârstă neolitică, ci serii toponimice de vârstă neolitică uneori identice cu cele din zona Sibiu, ceea ce reprezintă o altă mare dovadă a faptului că sunt b ă ş t i n ş i. Recapitulând, va trebui să arătăm lumii întregi că cei numiţi astăzi secuii sau siculii sunt urmaşii autohtonilor denumiţi cauconi (a se citi caucoli), iar mai târziu ciculi fiindcă au trăit şi trăiesc pe văile râurilor denumite încă din antichitate prin hidronimul autohton Kukula. Ca o altă dovadă că râurile Kukala au o denumire românească arhaică, aceeaşi spiritualitate românească a atribuit unui râu din bazinul Siretului omonimul Cucalea
 Având în vedere că maghiarizarea lor forţată echivalează cu imprescriptibilul genocid etnic, ne revine obligaţia, ca în numele adevărului, să facem necesara distincţie maghiarizat-maghiar, mai ales în cazul secuilor, care începând cu Unio Trio Nationum s-au revendicat ca etnie de sine stătătoare distinctă de a ungurilor. I-am uitat şi continuăm să îi uităm pe cei de o fire cu noi şi soarta nu iartă. Din ignoranţă şi din comoditate operăm cu teorii de tip Roesler, deşi adevărul istoric cu privire la secui se susţine cu argumente:
1. Argumente geografice şi toponimice, sistematizate în lucrările ştiinţifice ale lui Sabin Oprean (1928) şi Coriolan Suciu (1974). Vlăhiţa este numită în maghiară chiar Olah Falu, adică satul valahilor. Prezenţa lor sub numele de cauconi în sud-estul Transilvaniei este probată de harta lui Ptolemeu din secolul II, dar şi de mărturiile unor călători străini ca Georg Reicherstorfer care la 1527 îi numea ciculi ca şi de mărturiile lui Christian Schesaeus de la 1540 sau de ale lui Ferrante Capece din februarie 1584.
2. Argumente arheologice, având în vedere vestigiile bine reprezentate pentru toate epocile începând cu neoliticul. În ansamblul Daciei, Ţara Secuilor se delimitează în mod natural prin particularităţile sale de relief, de climă şi de resurse, iar aferent acestora, mărturiile arheologice o individualizează încă din protoistorie ca pe o adevărată punte peste Carpaţi între Dacia intra- şi extracarpatică. În acest context aşezările din Ţara Secuilor au prosperat încă din antichitate susţinând o concentraţie demografică ridicată mai ales prin importantele resurse minerale (sare, fier, cupru. ape minerale etc.) de care au dispus mereu. (vezi şi Viorica Crişan, Dacii din estul Transilvaniei etc.)
3. Argumente istorice, mai ales pentru a denunţa legile de maghiarizare din anii 1842, 1879, 1883 şi 1907, în temeiul cărora o bună parte din densa populaţie autohtonă a fost transformată, prin cele mai diferite forme de constrângere, în vorbitori de limbă maghiară. În jurnalul campaniei de pedepsire de la 1761 generalul von Buccow, a notat pentru totdeauna că în cel mai maghiarizat scaun din secuime din 102 sate 99 erau locuite de români, aşa cum arată istoricul Dr. Mircea Dogaru în revista LUMEA Nr.4 (108)/2002
4. Argumente heraldice. Fiindcă în sfârşit s-au recunoscut siculi, deci ciculi autohtoni, şi nu altceva, vor redescoperi din perspectiva continuităţii asumate că în momentul semnării tratatului UNIO TRIUM NATIONUM aveau ca secui conştiinţa originii lor dacice, motiv pentru care s-au ilustrat în heraldică prin tandemul de semne dacice primordiale soarele-luna, tandem deseori regăsit în multe reprezentări antice ale dacilor, inclusiv pe tăbliţele de plumb cu scriere dacică de la Sinaia (vezi ziarul „Gardianul” din 30mai-4iunie 2005). Aceeaşi pereche SOARELE-LUNA mai apare numai pe stemele de sorginte dacică ale Moldovei şi ale Ţării Româneşti şi la nimeni altcineva în lume. De aici lipsa oricăror îndoieli că şi secuii au avut conştiinţa că aparţin neamului dacic. Orice altă explicaţie invocând asocieri cu probabilitate zero frizează ridicolul.
5. Argumente culturale. Simon de Keza ne spune limpede ca secuii au înprumutat scrierea de la vlahi. Dar o scriere valahica de tip răboj, numită „rovás irás” şi după maghiarizarea lor, nu se potrivea decat unui grai valahic şi în nici un caz unui grai străin, care ar fi folosit limba şi scrierea latină după modelul oferit la acea vreme de cancelaria regală de la Buda. Hilar este faptul că propaganda anti-românească a uitat de Simon de Keza pentru a pretinde că sintagma „rovás irás” ar defini o scriere adusă de prin Asia, deşi chiar teremenul de „rovás” indica originea sa valahică. Ca dovadă că este o străveche scriere românească, românii din Valea Timocului, cei care n-au avut legaturi cu secuii, folosesc şi ei până astăzi termenul de „răbuj”. Pe de altă parte, este remarcabil faptul că odată cu parţiala lor maghiarizare secuii au transpus şi în variantă maghiară celebrele noastre balade Meşterul Manole şi Mioriţa, total inaderente unui spirit alogen, ca semn profund al faptului că secuii aparţin la matricea stilistică românească.
6. Argumente religioase. Despre originea lor dacică vorbesc şi stâlpii lor funerari de pe morminte care sunt identici cu stâlpii dacici care mai sunt păstraţi în alte zone româneşti. Gestul nostru de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor ortodoxe. Aceeaşi origine ortodoxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare. Ca mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităţilor de români maghiarizaţi în secuime. Despre grozaviile îndurate în perioada de maghiarizare forţată ne vorbeşte şi monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul de tristă amintire, care a mai bătut cu tunul cam tot atâtea locaşuri de cult ortodoxe între care şi mânăstirea lui Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.
7. Argumente antroponimice, din lucrările ştiinţifice ale lui G.Popa – Lisseanu şi ale lui I.I. Rusu (1986), şi mai recent ale lui Ioan Ranca (1995) sau Ioan Drăgan (2000) care pe baza documentelor de arhivă dovedesc maghiarizarea familiilor româneşti prin nume ca Albu, Boér, Bokor (Bucur), Karácsony, Csipán (cioban în graiul aromânilor), Dán, Fogarasi, Kosztin, Lunguj, Lupuj, Mirtse, Moldván, Nyisztor, Oláh, Oltyán, Pászkuly, Ráduly, Sztojka, Szávuly, Sérbán, Zsunkuy (se citeşte Juncu) şi multe, multe altele, ceea ce nu mai poate fi considerată o problemă a persoanelor respective, ci a naţiunii române şi a României, din moment ce astăzi liderii acestor autohtoni maghiarizaţi odată cu numele lor cer autonomie teritorială. Aceste nume dovedesc încă odată că împotriva Neamului Românesc s-a practicat imprescriptibilul genocid etnic care nu poate servi de bază pentru pretenţiile teritoriale numite autonomie.
8. Argumente sociologice. Lucrările bine documentate cu date culese din teren de Maria Cobianu-Băcanu (1998 şi 2000), doctor în filozofie la Institutul de Sociologie al Academiei Române.
 Este de la sine înţeles că din cele opt grupe de argumente chiar şi numai o singură grupă este suficientă pentru a susţine definitiv calitatea de autohtoni a secuilor ca trup din trupul ţării, chiar dacă o bună parte au fost maghiarizaţi forţat de către defuncta putere imperială în mai multe etape bine cunoscute de istorie, dar şi în perioada Diktatului.
 Le-am menajat prin tăcere drama deznaţionalizării ca mama cea adevărată din cunoscuta piesă de teatru Cercul de cretă caucazian a lui Bertold Brecht. Nici acum nu vom proceda altfel, dar nu putem accepta sub nici o formă contrafacerile celor care mânaţi de interese străine practică intriga şi minciuna spre continua hărţuire şi în final dezagregarea României. O lege privind protejarea minorităţilor, oricare ar fi conţinutul ei, obligă majoritatea să se subordoneze oricărui minoritar devenit astfel un protejat, fiindcă obţine un statut preferenţial, ceea ce este inadmisibil din moment ce într-o ţară democratică legile sunt aceleaşi pentru toţi.
 În cazul minorităţii maghiarizate din România situaţia se dovedeşte a fi foarte periculoasă prin faptul că au devenit masă de manevră pentru revizionismul mărturisit pe care îl implică incalificabila contestare a tratatului de pace semnat de toate părţile la Trianon.
 Democraţia nu poate servi ca umbrelă pentru nici unul din paşii pe care îi face revizionismul, tot aşa după cum toleranţa manifestată faţă de revizionism într-o lume a competiţiei acerbe echivalează cu sinuciderea. Pentru a supravieţui astăzi nu mai poţi fi nici naiv, nici dezinformat, şi nici credul, mai ales după ce doamna cancelar Angela Merkel a declarat recent că multiculturalismul nu a dat rezultatele aşteptate (http://news.yahoo.com/s/afp/20101017/wl_afp/germanymuslimreligionimmigration) în Germania şi că pentru a evita apariţia stărilor de tensiune trebuie să se respecte limba ţării şi valorile creştine. Or, ceea ce este valabil pentru liniştea Germaniei, este cu atât mai valabil pentru integritatea noastră.

Autor: George Liviu Teleoacă„ - un bun cetățean român.
Articol primit și pe care mi-am permis să-l public - este prea important pentru cauza neamului românesc.