„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!"
(Emil Cioran)
În revista „Cadran politic", anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie
2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran
în 1988, la Paris, domnului Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva
despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor
pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris.
Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului,
mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat
pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În
realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi
de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în
fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a
fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de
un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de
mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant
despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui
Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat
de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu
precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember
îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va
face istorie:
Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?
Emil Cioran:
Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de
idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (...) Şi
încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea
război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că
i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să
luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect.
Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar
adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci,
vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte
îngrozitoare.
Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem
răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la
exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci
dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror
soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în
acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori
faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile! Iată însă că
evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea
de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea
pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în
creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea
scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit
acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu
acest subiect", subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost
holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un
holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere,
a mass mediei internaţionale! ...
Cioran, care a scris o mulţime
de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive" despre evrei, care,
deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de
această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm
legătura cu cei care ne defăimează", nu este clar în ce scop! Noi însă,
adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust,
chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează" şi am
încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din
păcate nu am putut menţine „legătura", căci nici unul dintre
preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre,
considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe
ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament
raţional şi onest... Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui
Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le
va fi uşor celor „care ne defăimează" să se facă din nou că plouă!
Da,
sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru
discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima
oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am
înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de
convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie.
Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul
răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza
holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui
Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor
invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un
examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect" am în
vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv,
iar când spun „cinstit" mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai
greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te
contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării
noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în
faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu
merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios
edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!
Să
revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de
eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul
s-o facem mai târziu, căci este vorba - cum spuneam, de un text care va
stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să
lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină,
imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că
la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se
adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om,
care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi
cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe
noi, „blândul popor român", de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu
numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat
în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii
„patruzeci" ca salvatori ai evreilor. Evreii - au mai spus-o şi alţii,
dar acum o spun e şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu
recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această
datorie de onoare şi de omenie.
Numai că dinspre evrei se aude
cel mai tare corul evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât
de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe
cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe
care ar putea să ţi-o ceară, e mai convenabil să i-o iei înainte şi
să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au
chiar suprimat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu nu vei avea
nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari,
nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în
ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se
acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de
bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia
omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de
ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni
precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia
imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui
Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi
şi să nu ne furăm singuri căciula!... Nu există plată şi răsplată decât
aici, pe pământ!... Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!...
Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!...
Pun
aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii
mei. Deocamdată cred că este mult mai ...productiv – horribile dictu, să
fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am
scris eu sau îmi mai aduc aminte despre discuţiile cu Cioran, purtate în
vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima
discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas
Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea... Regret şi azi că nu m-am
priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de
înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat.
Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât
toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul
generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor
necontestat. Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile
numai după ce le discutau cu „Petrache". Căci Petrache avea un ascendent
asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii
pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său
lin, planat... Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un
text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah
literar... Deci cedase! Se apucase Ţuţea de scris!...
La a doua
întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a
încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu
un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe
scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în
legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns
că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere...
„Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte)
americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!" Mai
mult nu am discutat despre evrei în 1986.
Am făcut-o în 1988,
iată, anul când Cioran i-a dat domnului Ion Deaconescu istoricul
interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de
septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să
retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media
apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De
ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre
Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt
pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu
însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu
bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru.
Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea
tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că
un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau" cu
devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a
aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc
de asistenţă la domiciliu lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre
ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare,
să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat
de cee ce avea de spus nea Petrache, Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva
este de neimaginat la Paris!" Şi a continuat spunând că aceste
informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade
cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de
Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din
Occident... La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la
întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români:
de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în
lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a
ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
Răspunsul
meu - valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai
este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din
varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este
antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente
biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de
locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în
România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au
petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor
României.
Dacă, prin mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul
anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din
capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este
practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se
manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în
forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate.
Asta în timp ce anti-românismul se manifestă în mod subtil, apelând la
tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai
eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi
în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze
componenta românească a planetei noastre. În România de azi
anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este
condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu
deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se
dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de
caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de
anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să
priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca
ţară...
Atunci, în 1988, câte i-oi fi spus eu lui Cioran au fost
deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri", declarându-mi
că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance
care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere
lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam
următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, în orice caz
una dintre cele mai importante din Statele Unite, a aflat că există în
Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război
Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în
alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în
politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul
de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de
salvare a evreilor. Ziaristă autentică, autentică şi ca evreică, a
priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia
românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat
avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în
dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti,
cu evreii cei mai în vârstă, etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i
se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de
frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu
ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă", a precizat cu o lucire
ştrengară în ochi răşinăreanul...)
Surpriză mare însă la
întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice
reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au
purtat atât de îngereşte – cuvântul îmi aparţine, nu numai cu evreii
ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau
anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse
deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos
despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o
colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio
explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia i-ar
putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule
Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre
omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea
angelicei evreice.
Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la
întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe
cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la
emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui
anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă.
Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce
ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să
fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele
îngrozitoare" pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu"
pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă
belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi
preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în
apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea
mai gravă.”
Articol preluat din revista ART-EMIS
Mulțumim revistei și domnului Prof. Univ. Dr. Ion Coja pentru acest minunat articol, de mare adevăr și utilitate azi pentru a apăra cauza neamului românesc! |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu