UNIUNEA POPULARĂ SOCIAL CREȘTINĂ

UPSC

Uniunea Populară Social Creştină este prima formaţiune politică din România, acceptată în Internaţionala Populară Europeană, al cărei grup politic este majoritar în Parlamentul European - organismul legislativ al Comisiei Europene, care la rândul ei este responsabilă cu punerea în aplicare a strategiei de dezvoltare economico-socială a Uniunii Europene, din care România face parte ca stat membru cu drepturi depline. Uniunea Populară Social Creştină din România a fost înregistrată oficial în 2006, la Tribunalul Bucureşti, avându-l ca fondator pe prof. Ioan Talpeş şi preşedinte la nivel naţional pe Stelian Sima. Din punct de vedere doctrinar, UPSC, ca şi componentă politică integrată în context european, este un partid de dreapta, reprezentat de marea familie a partidelor populare europene, care au promovat lideri politici precum Angela Merkel (Germania) şi Nicolas Sarkozy (Franţa).

PREȘEDINTE DE ONOARE                PREȘEDINTE            SECRETAR GENERAL

                                                                                                                  IOAN TALPEȘ                             STELIAN SIMA              IANCU GHEORGHE

OBIECTIVE POLITICE:

-RECONSTRUCȚIA ȘI RENAȘTEREA ROMÂNIEI

-REÎNTREGIREA TERITORIALĂ A ȚĂRII, PRIN ADERAREA LA UNIUNEA EUROPEANĂ A MOLDOVEI

-RECONSTRUCȚIA DREPTEI POLITICE ROMÂNEȘTI ȘI UNIREA TUTUROR FORȚELOR POLITICE DE DREAPTA SUB UMBRELA UNIUNII POPULARE, AZI SINGURUL PARTID NOU ȘI CURAT

-IMPLEMENTAREA CU ADEVĂRAT A DEMOCRAȚIEI, STATULUI DE DREPT ȘI ECONOMIEI SOCIALE DE PIAȚĂ

Naţiune, Naţionalism, Stat Naţional

Conf. univ. dr. G.D. Iscru

Motto: Naţiunea întrânsa ne-am născut, ea este mama noastră (Simeon Bărnuţiu, 1848). România este stat naţional, suveran, unitar şi indivizibil (Art. 1 din Constituţia României).

Readucem în discuţie această chestiune fundamentală într-un moment greu al naţiunilor lumii, în context şi al naţiunii noastre, azi, când împătimiţii dominaţiei planetare pun deschis problema lichidării acestei principale permanenţe a istoriei  NAŢIUNEA, poporul istoric, cum i-a spus Eminescu. Readucem, am spus, căci cercetând şi reflectând îndelung, valorificând şi contribuţia înaintaşilor, problema aceasta am abordat-o şi am rezolvat-o ştiinţific într-o carte recentă şi am reluat-o apoi, ca atenţionare, ca avertismnet, ca semnal de alarmă, în câteva studii publicate în presă.

Cum spuneam în alt loc, în ceasurile de mare cumpănă istorică, cum este şi cel pe care-l trăim azi la nivel planetar şi la nivel naţional, trăitorii prezentului, pe lângă propria lor judecată şi decizie, pentru a ieşi dintr-o situaţie limită întreabă istoria  regina ştiinţelor umaniste, cum i s-a spus , istoria Neamului lor şi istoria lumii, iar din istorie pe cele mai reprezentative personalităţi, cele mai ataşate poporului istoric şi, drept consecinţă, recunoscute de popoare ca stâlpi de lumină şi energie. Iar istoria şi personalităţile ei emblematice care au gândit şi s-au exprimat în acest domeniu au concluzionat că naţiunea  naţiunea etnică, singura accepţiune ştiinţifică a conceptului!  a fost este şi va rămâne principala permanenţă a istoriei lumii.

Şi astfel am început, din motto, cu cea mai adâncă şi mai succintă cugetare asupra naţiunii, spusă într-un moment de răscruce pentru fiinţa noastră naţională de gânditorul cel mai reprezentativ, al locului şi al timpului, Simeon Bărnuţiu, atunci când liderul emblematic al revoluţiei de la 1848-1849, Avram Iancu, formula deviza: Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim! şi dădea, în stilul său, ordinul de luptă: No, hai!

Şi atunci, dacă mama noastră se află, pentru fiecare, sub aura sacralităţii, naţiunea noastră, în care cu toţii ne-am născut, cum poate fi?

Tot atunci, în 1848, omologul de peste Carpaţi al lui Bărnuţiu, care ca şi acesta şi închinase ţării sale viaţa, Nicolae Bălcescu, tălmăcea alor săi că naţionalitatea (naţiunea, n.n.) este forma cea mai dezvoltată a raselor ... Ea este legitimitatea popoarelor.

Iar geniul nostru naţional, Mihai Eminescu prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari, cum i s-a spus (dr. Aurel David)  pleda ferm pentru a se respecta suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale, adăugând: naţiunea, noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre ... Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi a ţării vom stărui ....

Foarte interesantă pentru contextul actual este vocea lui I.C. Brătianu, cel care, treptat, a devenit unul din cei mai importanţi oameni de Stat ai României. Preocupat  ca şi Nicolae Bălcescu, ca şi generaţia lor paşoptistă de altfel  de revoluţia viitoare în contextul european, în 1853, la câţiva ani după revoluţia paşoptistă reprimată de imperii, când împreună cu mulţi căuzaşi îmânca pâinea neagră a emigraţiei, I.C. Brătianu dorea ca revoluţia viitoare să fie renaşterea Europei pentru o libertate statornică. Şi, în această perspectivă ţinea să lămurească problema naţiunii ca fiind esenţială în viitorul context. Anume, dorea ca românii să-nţeleagă că d-a trăi ca naţie e cea dintâi condiţie a unui popor iar apărarea naţiunii contra celor care au nelegiuirea d-a voi să-i lipsească de dânsa este nu numai un drept ci şi o datorie sfântă; crimă şi sinucidere d-a nu o face. Ca şi Bărnuţiu în 1848  findcă era un crez al secolului naţiunilor!  şi I.C. Brătianu considera naţiunea drept cea dintâi condiţie a libertăţii. De aceea, continua el, naţiunea nu se poate dobândi nici dezvolta subt steagul despotismului. În spiritul veacului era şi convingerea lui I.C. Brătianu: că naţiunea, libertatea şi democraţia erau valori supreme îngemănate. Şi sublinia, adresându-se atunci mai ales românilor ardeleni: Nu credeţi că naţionalitatea (naţiunea, n.n.) se poate dezvolta subt suflare străină. Iar făcând pe mortul, nu vom reînvia naţionalitatea noastră. Invocând, în sfârşit, obiectivul major al unităţii politice, I.C. Brătianu spunea semenilor săi că  sufletul României nu se poate manifesta decât în unitate naţională şi că pe cât vom fi trunchiaţi, locul naţiei noastre va fi gol în corul cel mare al omenirei şi omenirea va suferi şi noi vom suferi mai tare.

Deci, acest revoluţionar paşoptist şi apoi mare om de Stat român, scrutând viitorul, se pronunţa pentru o Europă a naţiunilor suverane cu Statele lor naţionale unitare şi independente. Iar aceasta ar putea fi, cu adevărat, renaşterea Europei pentru o libertate statornică. Soluţie cu atât mai mult valabilă azi.

Marele istoric Nicolae Iorga, în 1912 făcea această remarcă importantă asupra naţiunii: Cea mai firească societate omenească este naţiunea. Iar în 1922 adăuga: Naţiunea este o fiinţă organică, în sensul că tot ce se găseşte întrânsa nu se desparte de dânsa şi colaborează la viaţa ei. În 1940, cu câteva luni înainte de a fi asasinat, când Statele europene cădeau sub agresiunea hitleristă, savantul, cu autoritatea ştiinţei şi clarviziunii sale încuraja naţiunile aflate în suferinţă să nu piardă speranţa: Mai e naţiunea  le spunea el. Ea nu se poate umili pentru totdeauna şi nu se poate nimici nici de-a lungul sutelor de ani. E lucrul primordial şi plastic, De la dânsa vine totul. Ea întinde Statul în ceasurile bune, în ceasurile rele le resoarbe, le ascunde în misterul ei sacru până la o altă tresărire în afară, ca arborele care-şi întinde vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară. Deci, orice ar fi, pentru cei mai mici şi ameninţaţi, înapoi la naţiune.

Cel mai de seamă doctrinar al ortodoxiei româneşti, părintele Dumitru Stăniloae, într-o îndelungată activitate publicistică s-a oprit frecvent asupra conceptului fundamental de naţiune. Naţiunile sunt comuntăţi de destin scria el în 1940, comunităţile cele mai temeinice, mai statornice .... Pentru doctrinarul ortodox care cu un an înainte îşi publica antologia Ortodoxie şi românism, naţiunea este o condiţie fundamentală a mântuirii. Iar în anii celui de-al doilea război mondial, când naţiunile au fost atât de greu încercate, părintele Stăniloae scria: Neamurile (naţiunile, n.n.) sunt zone ontice ireductibile. Ele sunt unităţi specifice ale omenirii. Şi continua:  Aceste întreguri etnice, vii organisme spiritual-biologice, nu pot fi sfărâmate pentru a se crea comunităţi bisericeşti anaţionale. În alt articol, reluând ideea permanenţei naţiunii de-a lungul istoriei, scria:  între realităţile fundamentale care au rămas după furtunile istoriei au fost în primul rând Neamurile (naţiunile, n.n.), căci Neamurile au fost întotdeauna purtătoarele istoriei şi ale culturii. Drept aceea, continua autorul, oricâte noutăţi ar putea ţâşni de pe urma războului actual, nu încape îndoială că Neamurile vor continua să rămână ca realităţi fundamentale ....

Marele sociolog Dimitrie Gusti, referindu-se la ponderea naţiunii la nivel palnetar, nota:  Naţiunea este realitatea centrală care însumează toate aspiraţiile fireşti ale indivizilor şi de la care pornesc nu spre altă fiinţă ci spre un nou plan de relaţii toate manifestările internaţionale ....

În ce ne priveşte, valorificând contribuţiile înaintaşilor şi pornind de la ei, am sintetizat în definiţii şi caracterizări succinte conceptul de naţiune  naţiunea etnică!, de Stat naţional, precum şi blindajul lor de oţel special, naţionalismul.

Naţiunea este o comunitate umană etno-lingvistică, sedentarizată pe un teritoriu al ei, cristalizată într-un îndelungat şi complex proces istoric în care şi-a constituit un specific naţional, codul său etic, spiritualitatea sa, şi-a afirmat identitatea şi suveranitatea naţională  atributele ei supreme şi inalienabile, voinţa politică şi obţiunea religioasă toate materializate în Statul naţional, devenind astfel principala permanenţă a istoriei.

La nivel planetar a prevalat şi prevalează dreptul naţiunii înaintea tuturor.

Naţiunea traco-geto-dacilor  strămoşii noştri reali, descendenţi ai poporului primordial al Europei (arienii/pelasgii), creatoarea primelor civilizaţii europene, în Neolitic, a fost prima naţiune constituită pe bătrânul continent, cu primele State naţionale.

Statul naţional, fiu natural al naţiunii, coordonatorul dezvoltării ei optime şi al apărării ei în faţa oricăror provocări şi primejdii, este un ansamblu organic de instituţii continuu perfectibile în dinamica vieţii, acreditat de istorie ca formaţiune politică ideală, devenit expresia politică a poporului suveran în epoca modernă epoca suveranităţilor naţionale  în care egalitatea în datorii şi drepturi s-a impus ca un bun comun al tuturor cetăţenilor săi.

Şi redăm aici cea mai reprezentativă şi mai fermă apreciere asupra specificului naţional şi a Statului naţional pe care i-o datorăm geniului nostru naţional, Mihai Eminescu:

Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de Stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare.

Şi Eminescu concluziona: Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi.

Naţionalismul atât de deformat şi de hulit de propaganda Forţelor de dominaţie!  este sentimentul sacru al oricărui nativ ce se revendică de la o naţiune şi, deopotrivă, datoria lui sacră de a contribui la dezvoltarea optimă a acesteia şi de a o apăra până la sacrificiul suprem. Totodată, naţionalismul implică sentimente similare pentru toate naţiunile lumii  surorile bune ale naţiunii sale în florilegiul planetar al naţiunilor.

*

Deci, după atâtea opinii ale unor înaintaşi de înaltă ţinută ştiinţifică şi patriotică, concluzii pertinente la care aceştia au ajuns prin îndelungate reflecţii asupra surselor studiate şi după propria experienţă de viaţă, ce trebuie să facem noi pentru a nu greşi faţă de înaintaşii noştri, faţă de noi înşine, faţă de contemporanii şi urmaşii noştri, pentru a găsi întotdeauna cuvântul ce exprimă adevărul?

Ne aflăm, într-adevăr, sub greutatea axiomatică a realităţii istorice, reţinută şi în opiniile citate, privitoare la naţiunea etnică şi la Statul ei naţional  valori supreme aflate acum la o răscruce a istoriei  iar pe de altă parte suntem şocaţi de o aşazisă viziune nouă care, ignorând datele şi legitatea istorică, postulează schimbarea, la comandă, a ceea ce este statornicit ca permanenţă istorică şi direcţie de evoluţie spre mai bine, postulează o schimbare în acest mod în însăşi natura umană.

Spuneam la început că lumea  şi noi, cu lumea!  se află, azi, într-un moment greu, ca urmare , în fond, a unor slăbiciuni şi erori ale însăşi Societăţii umane, perpetuate în timp. Societatea modernă, ajunsă  prin lupta milenară a naţiunilor în această epocă a suveranităţilor naţionale, epocă în măsură să asigure, în sfârşit, armonia socială şi democraţia reală  idealul tuturor timpurilor istorice  a fost şi ea deturnată de la mersul său firesc de către Forţele de dominaţie planetară. Acestea, preluând de la defunctele imperii istorice himera Imperiului universal, plănuiesc constituirea unui, la fel de himeric, Imperiu global condus de un Guvern mondial, într-o aşazisă Nouă Ordine Mondială, cu trecerea printr-o fază intermediară, pregătitoare, de aşazise Uniuni superstate zonale în care să se topească naţiunile etnice reîncarcerate, cu Statele lor naţionale într-un superstat civic şi multicultural, fără culoare naţională.

Prima Uniune de acest fel  intitulată, semnificativ, Uniunea Statelor Americane (U.S.A.)  a fost creată către sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu gândul de a cuprinde în viitor cele două Americi iar altele două, până acum, au fost create în secolul XX: celebra U.R.S.S. iar mai nou Uniunea Europeană (U.E.). Mai sunt planificate şi altele.

Corifeii acestor Forţe şi ai acestor entităţi au elaborat şi au promovat noua viziune asupra naţiunii şi a Statului ei naţional. Prima variantă a acestei noi viziuni a fost cea leninist-stalinistă/masono-comunistă (bolşevică) şi pe baza ei s-a constituit în 1922 prima mare închisoare modernă a naţiunilor deja încarcerate în imperiul istoric anterior, autocrat, al ţarilor, numit acum Uniune (U.R.S.S.), cu dezastruoasele rezultate cunoscute. Varianta postula dispariţia previzibilă a naţiunilor, dar nu găsise încă formula magică a dispariţiei iar corifeii au trecut la aplicarea forţei, cu lichidări masive împotriva duşmanilor poporului, hotărâţi să construiască o mare naţiune sovietică. Era noua invenţie în materie, în plan euro-asiatic, după sintagma naţiune politică a nobilimii din Evul mediu şi sintagma naţiune americană, nume care începea să fie folosit pentru mozaicul etnic ce popula U.S.A.

Trecându-se, la începutul secolului XX, la faza neoimperialistă şi constituindu-se Conspiraţia neoimperialistă mondială pentru reîncarcerarea naţiunilor care, prin luptă milenară, obţinuseră recunoaşterea principiului suveranităţii, cu dreptul constituirii/reconstituirii Statelor naţionale, corifeii Forţelor de dominaţie au căutat continuu formula magică pentru amăgirea şi reîncarcerarea naţiunilor europene, naţiuni cu străvechi rădăcini istorice şi cu o civilizaţie avansată. Astfel, au relansat, în etapa interbelică, ideea unor federaţii zonale şi chiar ideea unor State Unite ale Europei, dar evenimetele s-au precipitat şi ideile s-au stins.

Între timp se pornise discret dar mai ales secret lucrarea unei noi construcţii europene, căutându-se momentul potrivit pentru punerea în operă a proiectului. Şi momentul a venit după cel de-al doilea război mondial, când printr-o politică a paşilor mărunţi s-a declanşat acţiunea de constituire a Uniunii Europene. Între timp, marea Uniune sovietică, datorită represiunilor şi contradicţiilor interne, ca şi agresivităţii în plan extern, urca stăruitor către un prag al exploziei la sfârşitul secolului XX, iar uniunea de peste ocean avea ... probleme; chiar un cunoscut ziarist al ei o numea imperiul sălbăticiei. În occident se afirma însă Uniunea Europeană. Şi în timp ce U.R.S.S. cădea de fapt se metamorfoza, cu chinuri inerente, într-un mare Centru de Putere, Uniunea Europeană lansa, în ianuarie 2006, varianta a doua în problema desfiinţării naţiunilor etnice şi a Statelor lor naţionale ai căror lideri acceptaseră sau vor accepta, semnând, aderarea la U.E., variantă dată sub forma unei Recomandări, conţinând şi formula magică pentru aceasta: adică transformarea naţiunilor etnice în aşazise înaţiuni civice care, cu Statele lor naţionale, devenind şi ele civice şi multiculturale să se topească în Superstatul U.E., condus după aquis-ul comunitar elaborat de specialiştii tehnocraţi ai Centrului, conduşi mult timp de Jean Monnet.

Cercetând constituirea şi ascensiunea U.E., doi autori englezi  Cristopher Booker şi Richard North , cu o investigaţie la zi şi o bibliografie impresionantă, au elaborat iar în 2003 au publicat o impresionantă carte ştiinţifică purtând un titlu semnificativ: Uniunea Europeană  marea amăgire, tradusă imediat şi editată în limba română, dar tăcută de media noastră internă (prima valorificare în cartea citată în nota 1). Titlul exprimă demonstraţia convingătoare din conţinut iar finalul o rezumă succint şi se constituie ca o previziune. îl recproducem aici:

Numai când oamenii au descoperit că şi-au pierdut democraţia şi puterea propriilor lor ţări de a se guverna singure, au început să aprecieze într-un fel nou cât de preţioase erau valorile care le-au fost luate fără ştirea lor. Deveniseră victimele uneia dintre cele mai mari prefăcătorii colective ale secolului XX care din acest punct de vedere merită să fie aliniată lângă visele de autoamăgire ale comunismului.

Mai curând poate, iar nu mai târziu, fantezia <<marelui proiect european>> se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care ambiţiile ei demente n-au fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată spera să le rezolve. Dar va lăsa în urma ei distrugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă. (op. cit., p. 314, s.n.).

Au urmat şi alte previziuni similare, câteva atenţionări în presă, cotidianul Ziua monitoriza inteligent evenimentele, dar factorul nostru politic intern şi urma programul.

Astfel că România, abia ieşită de sub obedienţa directă a U.R.S.S. (aflată în curs de metamorfozare), a fost inclusă în U.E. prin semnăturile liderilor de atunci, cu de la ei putere, în 2007 şi, operativ, cu aprobarea Parlamentului. Semnând aderarea la U.E., liderii au cedat suveranitatea naţională şi au angajat ţara să urce şi următoarele două trepte numite, eufemistic, integrare şi globalizare; la capătul scării, desigur, urma a se deschide larg porţile Imperiului global.

Ce era de făcut?

Înaintaşii noştri ne-au dat soluţia pentru a nu greşi în asemenea ceasuri de cumpănă.

Ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi ne-a spus acelaşi Simeon Bărnuţiu, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii aşa de uşor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clase, care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor dinpreună cu aceştia; nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei ....

Şi cum trebuie procedat încă ne-a spus Mihai Eminescu:

Schimbaţi opinia publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional  spiritul propriu şi caracteristic al poporului  din adâncurile în care doarme, faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei, în care ideea românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos. în fine, fiţi români, români şi iar romni!.

Nu din laşitate ne vine în minte zicala populară: Uşor de spus, greu de făcut!. Căci factorul politic, autointitulata clasă politică, după aderarea la U.E., din 2007, şi urmează cu zel programul pro-european, aşa cum i se cere. Personal, atât cât am putut am atras atenţia asupra drumului greşit pe care se merge, cel mai important prin cartea din 2010 (vezi nota 1). Apoi am continuat, cu posibilităţile şi mai reduse ale pensionarului. Au procedat şi alţii la fel, dar tot cu dezamăgiri. Citez cartea d-lui general (r) Gh. Dragomir,Europa cu capul în stele şi trupul însângerat (Ed. România în lume, Bucureşti, 2011, 331 p.) sau cartea a doi sociologi, prof. dr. T.O.Bompa şi prof. dr. D. Porojan, România  acum ori niciodată! (Ed. Irecson, Bucureşti, 2010, 287 p.), în sfârşit cel mai important semnal de alarmă, cartea omului politic prof. dr. Gheorghe Funar intitulată Holocaustul împotriva românilor, două volume masive (Ed. GEDO, Cluj-Napoca, 2011 şi 2012), continuată prin conferinţe de presă şi articole, punctând derapajele şi formulând soluţii de îndreptare; probabil va urma un nou volum.

Între timp, adeverindu-se previziunea celor doi autori englezi şi alte previziuni similare, Uniunea Europeană a intrat în criză, devenită repede megacriză, cu perspectiva unei explozii. Liderii şi doctrinarii U.E., alarmaţi şi ei, s-au întrunit non-stop, dar nu s-au putut abate de la direcţia dată. Astfel că, după dezbateri au decis doar să schimbe titulatura: în loc de Uniunea Europeană, au reînviat formula americană, de două ori eşuată în Europa: Statele Unite ale Europei, absolut inadecvată  pentru bătrânul continent cu naţiuni având rădăcini istorice adânci şi o civilizaţie recunoscută. în fond, cu această schimbare U.E. rămânea aceeaşi Mărie cu altă pălărie, cum am atenţionat într-un studiu apărut în presă, în care insistam asupra ideii unei Europe Unite dar o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor lor naţionale independente. Au însă medicii o vorbă de duh: Frecţie la picior de lemn!.

Şi tăvălugul, pentru noi  dar nu numai pentru noi! şi continuă rostogolirea iar megacriza din U.E. refuză să dea semne de vindecare. Noi rămânem cu Suveranitatea cedată, cu falsificarea identităţii naţionale reale reconfirmată guvernamental în varianta cea mai dură. în paralel se resimte acut efectul înstrăinării de până acum a activelor economice şi a resurselor naţionale strategice şi se înstrăinează în continuare ce a mai rămas neînstrăinat.

Pământul ţării, conform Constituţiei revizuite, continuă să se vândă într-o veselie, la străini şi la apatrizi. Ministerul Educaţiei rămâne cu obiectivul principal, învăţământul, căzut din titulatură, Sănătatea se îmbolnăveşte periodic. Roiuri umane, ca odinioară, contiună să plece în migraţie în lumea largă, pentru o viaţă decentă, în timp ce viaţa politică se derulează într-o vrajbă endemică şi la intervale de timp lansează noi campanii de revizuire a Constituţiei pentru a fi pusă de acord cu aquis-ul comunitar, conform angajamentelor asumate de lideri şi de Parlament în 2007, când a fost cedată suveranitatea naţională etc. etc. etc.

Acum, în cea de-a treia campanie de revizuire a Constituţiei, bătălia cea mare se dă în jurul articolului 1, mai exact în jurul conceptului de Stat naţional al acesteia. Din punctul de vedere al celor interesaţi acest atribut major a mai rămas de eliminat din respectivul articol, în cea mai mare parte deja golit de conţinut prin cedarea suveranităţii şi falsificarea identităţii naţionale.

Cu eliminarea din Constituţie a conceptului de Stat naţional, factorul politic s-ar conforma integral recomnadării U.E. din ianuarie 2006, Statul naţional devenind civic şi multicultural, spre satisfacţia unor agresive extremisme minoritare şi ar fi pregătit să se topească în himericul Imperiu global. De altfel, conceptul în sine a fost serios afectat din altă direcţie: prin fiscalitatea excesivă promovată de guvernele tranziţiei Statul naţional pare să devină Stat fiscal. România  s-a comunicat recent  are cel mai mare procent de impozitare a muncii.

Având în vedere situaţia limită în care ne aflăm, nu o revizuire a Constituţiei ne este necesară ci, într-o perspectivă bine chibzuită, ne este necesară o nouă Constituţie. Iar Constituţia care ar ieşi din actuala revizuire ar trebui să asigure cadrul legislativ pentru următoarele obiective majore: recuperarea suveranităţii naţionale; recuperarea identităţii naţionale reale; readucerea acasă a activelor economice şi a resurselor naţionale înstrăinate, în paralel cu revenirea acasă a cetăţenilor Statului naţional plecaţi în lume pentru pâinea familiilor lor; redobândirea pământului ţării vândut străinilor şi apatrizilor după ultimele două revizuiri ale Constituţiei; reconsolidarea instituţiilor Statului naţional pe temelia interesului naţional; grija deosebită pentru a nu fi afectată străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă prin ecumenismul globalizator care se preconizează. Grija pentru toate acestea şi pentru multe altele care s-au deteriorat ar urma să fie înscrisă în noua noastră Constituţie, a Statului naţional suveran, unitar şi indivizibil şi în legile speciale care ar urma să se dea în litera şi spiritul ei, într-un efort stăruitor de renaştere naţională în care totul trebuie regândit şi restatornicit.

Legat de ceea ce am afirmat anterior, se impune o precizare specială cu privire la religia noastră strămoşească. Ortodoxia este religia noastră naţională. Termenul este o traducere în limba greacă a expresiei: dreaptă credinţă. Noi includem în acest termen, ca dreaptă credinţă, şi străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă, multimilenară, a strămoşilor reali, de la arieni la traco-geto-daci. Şi numai în această accepţiune considerăm deosebit de importante precizările doctrinarului teolog Dumitru Stăniloae, care scria în 1939 în cartea sa, Ortodoxie şi românism, următoarele: Când accentuăm elementul ortodox din firea românească arătăm un motiv în plus pentru necesitatea ca neamul nostru să rămână pe linia ortodoxă dacă vrea să nu decadă din românism şi în general dintr-o situaţie superioară în una inferioară. Aceasta ar fi nu numai o cădere din ordinea naturală ci şi o păcătuire faţă de Dumnezeu, care n-ar rămâne nepedepsită. Şi dădea exemplul evreilor: Evreii au fost avertizaţi în mod special de profeţi să nu cadă din religia înaltă a părinţilor iar pedeapsa pentru această cădere prin neprimirea lui Hristos a fost gravă, arătându-se ca o degenerare naţională (op. cit. p. 52, s.n.).

Şi, revenind la români: O părăsire a ortodoxiei (de către români, n.n.), avută timp îndelungat, echivalează cu degenerarea care e legată de orice coborâre dintr-o situaţie spirituală mai înaltă.

Un avertisment similar ne-au lăsat şi marele istoric Nicolae Iorga şi mareşalul Ion Antonescu (vezi Ion Lazăr, Meandrele istoriei, Cluj-Napoca, 2013).

Or, privitor la religie, Uniunea Europeană, faţă de care liderii şi Parlamentul au semnat şi au votat aderarea în 2007, deja ne promisese, în 2005, ca perspectivă, o Europă post-creştină. Comentariile sunt de prisos.

Să fim însă bine înţeleşi: Orice compatriot raţional şi orice european cu mintea întreagă dereşte o Europă unită, dar, cum spuneam mai sus, o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor lor naţionale independente, edificată pe temelia unui complex de relaţii, convenţii, tratate în beneficiul reciproc, pentru o dezvoltare optimă şi pentru apărare, pentru pace în lume. Aceasta ar putea fi, într-adevăr, cum ne spunea revoluţionarul paşoptist şi mare om de Stat I.C. Brătianu reanşterea Europei pentru o libertate statornică şi pentru ca naţiunile ei să nu devină victime ale jocului periculos şi iresponsabil pus la cale de înalţii prelaţi ai globalizării, joc la care au aderat, fără rezerve şi cu o supunere oarbă multe cozi de topor şi de la noi din ţară şi multe, foarte multe, aşazise elite culturale, universitare şi politice.

Conştientizăm greutatea acestui efort de renaştere naţională, mai ales că el trebuie concertat planetar căci şi primejdia este planetară.

Pentru acest efort ne este necesar un partid politic construit pe alte criterii decât până acum, partid care, în consens cu alte partide, la fel construite, unite pe vectorul forţă al renaşterii naţionale, să-şi asume această răspundere. Partidele politice existente, în primul rând cele generatoare de baroni moderni ciocoi noi cu bodyguard, cum le-a spus scriitorul Dinu Săraru , generatoare de discordie şi de politică aistorică, au dovedit că nu sunt capabile să-şi asume un astfel de efort.

Criteriul de constituire a partidelor politice moderne pentru na contracara efortul de dominaţie mondială al celor celor care l-au promovat şi îl promovează.

Partidele politice ale epocii moderne  epoca suveranităţilor naţionale, a armoniei şi a democraţiei reale, dinamizatoare ale unei vieţi politice sănătoase, benefice într-un Stat naţional  trebuie să exprime, fiecare în parte, şi toate împreună, În plan naţional şi pe componentele majore de dezvoltare a Societăţii, unitatea naţională  pe temeiul armoniei sociale şi al democraţiei reale  şi să militeze consecvent pentru optimizarea dezvoltării, pentru prevalenţa dreptului naţiunii, al poporului suveran înaintea tuturor, pentru buna convieţuire în lume.

Cei care au fost şi sunt interesaţi să domine lumea  un obiectiv himeric şi criminal  şi în primul rând să desfiinţeze naţiunile etnice şi Statele lor naţionale, să le reîncarcereze într-un Imperiu universal sau , mai nou, Într-un Imperiu global, i-au învăţat pe cei vizaţi  adică restul lumii!  să-şi constituie partide politice pe segmente sociale şi cu doctrine înscrise pe o roză a vânturilor. Pentru ca învrăjbindu-se de jos în sus şi de sus în jos în lupta pentru putere, să destabilizeze societatea, Statul naţional, astfel ca acestea, globalizate, să poată fi dominate de învăţătorii lor. Problema aceasta trebuie explicată pe-ndelete tuturor compatrioţilor, tuturor concetăţenilor. Trecerea la acest nou sistem de convieţuire a partidelor politice va însemna o adevărată revoluţie în viaţa politică a lumii, în beneficiul naţiunii şi al Statelor lor naţionale, a popoarelor suverane şi cea mai puternică lovitură dată forţelor de dominaţie mondială, Paşnic, fără violenţă!

Din păcate, demersurile personale de până acum  oferind noi, după posibilităţile proprii, consiliere ştiinţifică şi doctrinară  n-au dat rezultate concrete. Dezamăgiri au avut şi alţii. Sufletul naţional pare să nu mai aibă sălaş în conturile bancare ... Iar compatrioţii din ţara reală, împinşi la limita sărăciei, neinformaţi şi dezinformaţi, abia îşi caută un loc de muncă şi ceva mărunţiş pentru coşul zilnic, dar şi mulţi, e adevărat, au ajuns să nu mai reziste tentaţiilor şi manipulării din campaniile electorale. Ar trebui o unire într-un întreg între sufletul naţional şi ansamblul mijloacelor necesare pentru revigorarea unei vieţi politice sănătoase. Această unire nu este imposibilă dar întârzie îngrijorător să se producă, în timp ce tăvălugul răului se rostogoleşte continuu peste noi. Tocmai o asemenea unire ne-ar permite să nu rătăcim, cum ne-a învăţat revoluţionarul paşoptist Simeon Bărnuţiu, ne-ar permite să dăm o altă direcţie, decât până acum, opiniei publice, să facem o revoluţie de idei, În fine, să fim ori să redevenim români, români şi iar romni, patrioţi şi naţionalişti aşa cum ne-a îndrumat geniul nostru naţional, Mihai Eminescu.

De avem sau nu dreptate/Eminescu să ne judece! vorba poetului Grigore Vieru din trista ţară basarabă.

Dacă nu ne ajutăm singuri, nimeni nu ne va ajuta!

Să nu uităm că România Mare a fost creată de înaintaşii noştri sub deviza: PRIN NOI  ÎNŞINE!, deviză care azi revine puternic în actualitate.

Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

Conf. univ. dr. G.D. Iscru         

(Conferinţă susţinută la muzeul de istorie al municipiului Bucureşti în data de 30.05.2013)

ROMÂNIA – S(T)AT FĂRĂ CÂINI? …POPOR ROMÂN ! criminalii și călăii tăi unguri sunt cinstiți chiar pe pământul tău, stropit de sângele martirilor tăi!

Posted about 1 day ago | 0 comment

Din timpuri străvechi, această expresie populară românească definește o comunitate fără apărare, fără protecție, lăsată de izbeliște. Un sat fără câini este un sat în care oricine poate intra și face ce vrea, nu este nimeni care să-l apere. Dar nu despre un sat aflat în această situație doresc să vorbesc, ci despre un stat, un stat numit România. Deoarece cu asta poate fi comparată România, cu un sat fără câini, practic un stat fără câini.

Este o vorbă în democrațiile occidentale conform căreia presa este câinele de pază al democrației. Orice derapaj al puterii sau al politicului este sancționat de presă, opinia publică reacționează, iar alegătorii știu ce au de făcut, cum să-și exprime voința la urne. Dar nu în cazul nostru, unde presa, atât cea scrisă, cât și cea televizată, este aservită politic sau către grupuri de interese. Dar nu numai atât, chiar și opinia publică, și votantul, sunt apatici, neinformați sau manipulați grosolan, iar rezultatele se văd. Nu numai că statul este fără câini, dar și acești câini slabi care mai există nu sunt băgați în seamă. Este ca și cum intrusul intră în sat, îl latră anemic doi-trei câini scheletici, dar nici aceia nu sunt băgați în seamă de factorii responsabili, astfel că intrusul face ce vrea ca și în propria ogradă.

Nu mă voi referi azi la hoții și jefuitorii care au pus România pe butuci, ei sunt la conducere în continuare, iar dacă îl mai caută pe vreunul cineva să dea socoteală, urlă ca din gură de șarpe că e făcătură politică, iar cei de o seamă cu el îi țin iso.nul, spre adormirea veșnică a conștiinței românului.

Nu, azi mă voi referi cu exemple la propaganda deșănțată maghiară spre distrugerea României, propagandă continuă care urmărește pas cu pas împlinirea viselor bolnave ale extremiștilor maghiari, propagandă desfășurată la vedere în România, fără ca cineva din autoritatea statului să se deranjeze cu ceva.

Iredentiștii maghiari practică o politică a lucrurilor mărunte, a pașilor mici, care trec în mare parte neobservați. Odată îndepliniți aceștia, fac alții, încet, cu răbdare, românii adormiți nu observă nimic până când ungurii nu fac un pas mai mare sau mai brusc. Apare o reacție anemică românească, ungurii dau înapoi puțin, își mai nuanțează pozițiile, apoi continuă pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, edificiul distrugerii României ca stat național și unitar. Ca să vedem unde am fost și unde am ajuns, comparați cererile ungurilor de acum douăzeci de ani cu cele de astăzi, asta în statul cel mai tolerant și ospitalier cu minoritățile din toată Uniunea Europeană, poate chiar din lume.

Sunt lucruri mărunte, dar destinate să inducă deja ideea centrală a propagandei maghiare, scopul lor final. Veți vedea că vorbesc de niște lucruri pe care nici nu le-ați observat, sau ați trecut pe lângă ele fără să realizați. Un exemplu minor, iată ce se vinde într-un magazin din Transilvania. Un mic vas pe care scrie Erdely (denumirea maghiară a Ardealului) prins cu o panglică în culorile drapelului maghiar. Pe unii nu-i deranjează, dar credeți că eu aș putea să vând oriunde în Ungaria același vas legat în culorile românești, dar pe care ar scrie de exemplu Solnoc? Sau Balaton? Sau Macău (în ungurește Mako)?

E un lucru mărunt, desigur, veți zice, dar hai să mergem mai departe, să vedem ce părere aveți de următoarele.

De exemplu, vă puteți închipui existența într-un oraș oarecare din Polonia a unei străzi numite Adolf Hitler? Sau a unei alei Iosif Vissarionovici Stalin? Mă refer în perioada post comunistă, nu în anii șaizeci. Nu, nu cred că vă puteți imagina. Dar în aproape toate orașele mai răsărite din secuime există o stradă Lajos Kossuth, nu? Un om responsabil de moartea a 40 000 de români ardeleni între 1848-1849.

Să ne amintim, la întâmplare, câteva fapte eroice ale soldaților lui Kossuth în Transilvania? Împotriva civililor fără apărare, desigur, deoarece atunci când au fost față în față cu moții înarmați așa cum au putut ai lui Avram Iancu în citadela de granit a Munților Apuseni au cam luat-o pe coajă.

Câteva localități din Ardeal la întâmplare, nu vreau să o lungesc prea mult. Mihalț, 15 martie 1848, zi care va deveni ziua națională a Ungariei, 22 de români nevinovați împușcați sau spânzurați de armatele kossuthiste și tribunalele de sânge maghiare, eveniment rămas în istoria noastră ca și Măcelul de la Mihalț. De fiecare dată când ungurii sărbătoresc, noi ar trebui să comemorăm acești martiri. NU o facem. Hodac, județul Mureș (de unde era Mihăilă Cofariu, cel bătut crunt la 22 martie 1990 la Târgu Mureș), 14 februarie 1849, 47 de români împușcați de armata kossuthistă condusă de generalul Iosif Bem și poetul națiunii maghiare Petofi Sandor. Cei uciși: Lupu Todoran, Popu Sandru, Lupu Vasile, Lupu Ioan, Nicolici Tudoran, Iacob Buru, Iacob Vasile, Iacob Dumitru, Popu Crăciun, Trandafir Mitru, Trandafir Costan, Nichita Mutu, Tomșea Teodor, Lupu Mihăilă etc (am numele tuturor, pentru cei interesați). Mai departe, Dej, 10 mai 1848, zeci de români uciși în bătăi în arestul Tribunalului, printre care Benteanu Isaia, Vasile Popoviciu, Veseleanu Simion și alții (am 22 de nume). Oprișeni, azi înglobat în orașul Turda, mai 1849, tăiați bucăți și aruncați la câini Bobuș Alexandru, Faur Ioan, Faur Dumitru, Crișan Ștefan și Crișan Ioan. Iar lista este lungă, foarte lungă. Iar capul acestor criminali, Lajos Kossuth, are nume de străzi în România! Mă întreb, pe când bulevardul Mikloș Horthy în centrul Bucureștiului?

În același timp, ne amintim că statuia lui Avram Iancu din Târgu-Mureș este vandalizată periodic. Subliminal, ni se induce ideea conform căreia acest personaj, Kossuth Lajos, nu ar fi putut să facă ceva rău românilor, din moment ce străzi în România îi poartă numele, nu? Încă o dată, pe când un bulevard Miklos Horthy în România?

Mai departe, vă puteți imagina o statuie a lui Adolf Eichmann în centrul Tel Avivului? Sau a lui Josef Mengele? Nu, e de neimaginat. Dar în cazul României se poate. Wass Albert (1908-1998), dintr-o familie nobiliară din Transilvania, condamnat la moarte în contumacie pentru crime de război în 1946, fugit în Ungaria în 1944, plecat după aceea în SUA, se sinucide în 1998, la vârsta de 90 de ani. E ceva simptomatic, cam mulți călăi unguri s-au sinucis, ca și baronul Urmanczy, autorul moral al masacrului de la Beliș din 1919, peste patruzeci de români uciși și arși pe rug. Wass Albert e vinovat de executarea a patru oameni (2 români și 2 evreice) în localitatea Țaga în septembrie 1940 de către locotenentul Pakuks, precum și de instigarea la măcelul de la Mureșenii de Câmpie, comis de soldații unguri conduși de locotenentul Gergely Csordas, 11 civili români uciși.

Pe scurt, iată faptele. Groful Wass Albert și tatăl său Andrei aveau o ură neîmpăcată față de români și datorită faptului că o parte din moșiile lor fuseseră expropriate în urma reformei agrare din 1923. Când s-a cedat nordul Ardealului la 30 august 1940, aceștia au văzut ocazia favorabilă dezlănțuirii instinctelor bestiale. Și asta au făcut, în 22 septembrie 1940, la început în satul Sucutard, lângă Țaga, județul Cluj. Crimele comise au fost făcute la îndemnul celor doi grofi, autori morali, iar executanți au fost militarii unguri conduși de locotenentul Pakuks, comandantul militar al comunei ocupate. Au fost bătuți, schingiuți, puși să-și sape groapa și apoi împușcați la marginea lacului Țaga următorii:

Mihaly Estera, evreică, 19 ani

Mihaly Rozalia, evreică, 17 ani

Moldovan Iosif, român, 41 ani

Câț Ioan, român, 27 ani.

Un al cincilea, Sever Ibuzan, român, 18 ani, a fost bătut bestial cu paturile armelor până i-au fost sfărâmate coastele și zdrobiți plămânii, decedând în aceeași zi. Dar vă las să citiți mai jos scanate depozițiile martorilor Ibuzan Rozalia (sora lui Sever Ibuzan), Iuliana Moldovan (fiica lui Moldovan Iosif) și Ioan Brehar, care se va căsători peste ani cu fiica orfană a lui Câț Ioan.

  

Nu a fost destul. În ziua următoare, Wass Albert a trimis 12 soldați unguri sub comanda locotenentului Csordas Gergely, din regimentul 19 honvezi din Niregyhaza, Ungaria, pentru a ucide familia preotului Andrei Bujor din satul Mureșenii de Câmpie, comuna Palatca, județul Cluj. Cu acesta avea o socoteală mai veche, o neînțelegere asupra unui teren de vânătoare de pe urma căreia s-a ales și cu un proces penal pentru lovire. Astfel, în noaptea de 23 spre 24 septembrie, în casa parohială din Mureșenii de Câmpie, au fost uciși următorii:

Andrei Bujor, preot greco-catolic, 52 de ani, tată a 3 copii

Lucreția Bujor, soție, 48 de ani, născută Mureșan

Lucreția Bujor, 24 ani, studentă la Cluj, la Drept

Maria Bujor, 22 ani, studentă în anul IV la Filologie, Cluj

Victor Bujor, 18 ani, elev la liceul Alexandru Papiu-Ilarian din Târgu Mureș, clasa a XII, venit acasă chiar în acea zi

Natalia Petrea, învățătoare, 24 ani, gravidă în luna a șaptea!

Ana Miron, mama învățătoarei, 54 ani

Rodica Petrea, fiica învățătoarei, 3 ani!

Sarolta Juhos, unguroaică, prietenă a familiei Bujor, 18 ani

Ioan Gurzău, cantor la biserică, 29 ani

Valeria Gurzău, soția cantorului, 20 ani, gravidă în luna a opta!

Preotul Andrei Bujor, ucis din ordinul lui Wass Albert

Vasile Bujor, 18 ani, fiul preotului Andrei Bujor, ucis în aceeași noapte

Natalia Petra, victimă, aici alături de soț

Rodica Petrea, fiica Nataliei, 3 ani, la câteva luni înainte de a fi ucisă de unguri

Casa parohială în care s-a produs masacrul, rămasă nelocuită de atunci

Foto din 1986 

Toți au fost uciși de aceste bestii în uniforma armatei maghiare. Ne întrebăm ce fel de indivizi sunt aceia care ucid cu sânge rece două femei gravide și un copil de trei ani? Același aluat ca și cei de la Trăznea, județul Sălaj, care au ucis 156 de români la 9 septembrie, au lăsat o grenadă în mâna unui copil de doi ani, care s-a jucat cu ea până a scos cuiul fiind pulverizat de explozie. Acestea sunt faptele de vitejie ale armatei ungare!

Ei bine, cu toate astea, cu toate crimele comise, Wass Albert are în România statui, iar  locul în care este îngropată cenușa sa (castelul Brâncovenești din județul Mureș) este împodobit cu flori și cocarde cu tricolorul maghiar, ca și pentru un erou național. Statuile sunt sub numele de Secuiul Rătăcitor, dar toată lumea știe despre cine e vorba.

Statuia lui Wass Albert din Odorheiul Secuiesc sub numele de Secuiul Rătăcitor

Locul unde este îngropată cenușa lui Wass Albert, castelul Brâncovenesc județul Mureș

Gyorgy Frunda, fost deputat UDMR și actual europarlamentar român, care a declarat că nu reprezintă România în parlamentul european, a înaintat în 2002 o cerere procurorului general al României pentru anularea sentinței de condamnare a lui Wass Albert, el cerând ca până la soluționarea cererii statuile să rămână pe soclu. Cererea sa a fost respinsă, iar statuile au rămas în continuare la locurile lor, în Odorheiul Secuiesc, Lunca și Reghin. Da, popor român, criminalii și călăii tăi sunt cinstiți chiar pe pământul tău, stropit de sângele martirilor tăi!

Să nu credeți că nu există legislație împotriva promovării criminalilor de război condamnați. Iată, Ordonanța de Urgență nr 31 din 28 martie 2002 spune clar în articolul 12: “Se interzice ridicarea sau menținerea în locuri publice, cu excepția muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative referitoare la persoanele vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii.” Să nu credeți că legea nu funcționează, ea funcționează, dar numai când e vorba de români. Pe baza acestei legi s-a decis dărâmarea statuii mareșalui Ion Antonescu clădită în curtea bisericii ctitorită de el. Dar când e vorba de statuile lui Wass Albert aceleași autorități se fac că plouă, o dovadă a impotenței statului român în fața propagandei maghiare care face ce vrea în țara noastră. Așteptăm și un bust al lui Horthy, eventual în București, în Ungaria sunt deja trei, la fel câte are Wass Albert în România.

Dar asta nu e totul. Cărțile scrise de Wass Albert, în care românii sunt făcuți viermi și animale țigănești, sunt editate de editura Mentor care aparține în proporție de 45% de către un lider marcant, fost președinte al UDMR, Marko Bela. Iar cărțile lui Wass Albert se pot găsi în librăriile din Transilvania, iată un exemplu:

Cărțile lui Wass Albert de vânzare într-o librărie din Transilvania

Nu am auzit ca editura Mentor să aibă ceva de suferit, deși aceeași ordonanță 31/2002 este foarte clară în Articolul 9: (1) Pot fi dizolvate prin hotărâre judecătorească persoanele juridice care desfășoară una sau mai multe dintre următoarele activități:

a) activități specifice organizației cu caracter fascist, rasist sau xenofob în sensul art. 2 lit. a);

b) răspândirea, vânzarea sau confecționarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe sau deținerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri ori utilizarea lor în public;

c) promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă săvârșită prin orice mijloace, în public.

(2) Cererea de dizolvare poate fi introdusă de Ministerul Public din oficiu sau la solicitarea oricărei persoane interesate.

Nu numai cărți iredentiste se pot găsi de vânzare prin Transilvania, fără niciun fel de restricții. Mergeți la tarabele din Cheile Bicazului și veți avea ocazia să cumpărați fel de fel de obiecte cu aceeași tematică, cea a Ardealului care aparține Ungariei, cu harta Ungariei mari, cu cea a României din 1912, fără Basarabia, Bucovina, Transilvania și Cadrilater, la toate făcându-se aluzii clare. Aceste obiecte sunt de la hărți, tricouri, cărți, jachete la medalioane, vase și farfurii. Dar nu numai la tarabe, ci chiar și în magazine. Iar dacă nu aveți timp să treceți pe la magazin, se poate și online. Iată ce puteți cumpăra de pe un site înregistrat în România. Puteți profita de ofertă, cu 19 lei în loc de 24:

La fel, veți putea vedea autocolante puse cu stema Ungariei Mari pe mașini sau în locuri diferite, mai ales pe indicatoarele rutiere.

Iar un alt sport favorit al capetelor înfierbântate maghiare este transformarea numelor localităților românești după vechea lor denumire maghiară de dinainte de 1918. Iată mai jos un exemplu din 2010 rămas nesancționat de autorități, în care orașul Turda se transformă în Torda.

Dacă asta nu vi se pare în neregulă, să vedem ce se întâmplă mai departe. Văzând că românii sunt nepăsători, ungurii merg mai departe. Nu s-a întâmplat nimic cu statuile lui Wass Albert, se poate merge mai departe. Ce-ar fi un adevărat monument? Zis și făcut. Înainte de asta, vă rog să vă gândiți cum ar arăta un monument închinat SS-ului ridicat în statul Israel? Fiindcă asta s-a ridicat în România. Locul nu este ales întâmplător, comuna cuprinde trei sate, unul dintre ele (Lelei) fiind locul de naștere al lui Bela Kuhn. Altul al lui Virgil Măgureanu, fost director SRI, care are o casă aici (Giurtelecul Hododului).

Ei bine, e vorba de satul Hodod, comuna Hodod, din județul Sălaj, unde în 2010 se ridică un monument. Dedicat cui? Nimănui altcuiva decât Diviziei de Secui care a însângerat Transilvania în anii 1918-1919! Iată-l mai jos:

Se observă în colțul din stânga sus simbolurile secuiești, iar în dreapta sus

stema Ungariei Mari 

Criminali și ucigași față de populația civilă, dar în momentul în care au trebuit să facă față armatei române, această divizie de secui nu s-a remarcat prin capacități combative, la fel ca și urmașii lor din armata maghiară în al doilea război mondial. Mari viteji cu civilii, cu gravidele și copii români, dar slabi luptătorii cu bărbații români, care i-au bătut fără cruțare de fiecare dată când au ajuns față în față. Citez aici din articolul Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa:

Divizia de secui, mit și adevăr

În istoriografia ungară s-a vorbit foarte mult despre această divizie de secui, ba chiar s-a susținut că dacă toată armata ungară din 1919 ar fi avut moralul acestei divizii, altul ar fi fost rezultatul confruntării româno-ungare de atunci. S-a exagerat mult capacitatea ei combativă, dându-se multe exemple, cu atât mai exagerate cu cât timpul scurs de la evenimente estompa mai mult realitatea crudă a faptelor. De aceea, cred că este necesară dezvăluirea adevărului istoric, așa cum este el, chiar dacă este contradictoriu cu ceea ce mulți istorici maghiari, în căutarea unor inexistente fapte de vitejie, încearcă să inducă în mentalul propriilor suporteri, dar și în istoria acelor vremuri, așa cum au fost ele. Deoarece istoria este una singură, interpretările ei sunt în funcție de cei ce o scriu, dirijați și influențați de potentații zilei. Nu degeaba, George Orwell, în romanul 1984, spunea:
„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci și viitorul”
De aceea va trebui să spunem adevărul, iar adevărul este acesta.
Divizia de secui a fost formată din recruți din districtele secuiești din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc și Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populată de secui. Până la începerea efectivă a luptelor, nu mă refer la hărțuielile de până atunci, între trupele române și cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele și atrocitățile împotriva populației românești din zona ocupată de către unguri. Poate unii s-ar fi așteptat ca vitejia lor, odată cu începerea confruntărilor, să se probeze în luptă, dar se pare că nu a fost așa. Voi lăsa doar faptele să vorbească.
La începutul lunii aprilie 1919, divizia de secui era poziționată pe valea Tisei, între Sighetu Marmației și Hust, având un efectiv de 6000 de oameni, 26 guri de foc (tunuri și obuziere) și un tren blindat. O parte din regimentul 1 secui „Cap de Mort” (1700 de oameni) se afla pe valea Someșului, alături de regimentul 12 honvezi. La începerea ofensivei române, 16 aprilie, în primele două zile, detașamentul generalului Olteanu rămâne în expectativă, trimițând doar recunoașteri ofensive cu scop de fixare a inamicului. În timp ce frontul central român avansează, divizia de secui rămâne în defensivă, respectiv în așteptare, fixată de recunoașterile ofensive ale detașamentului general Olteanu. Din start, divizia de secui este inoperantă, așteptând în timp ce centrul dispozitivului maghiar era bătut și frontul spart. Ar fi trebuit ca, ținând cont de superioritatea în efective, divizia de secui să atace și să preseze flancul de nord mai slab al trupelor române, forțând astfel replierea centrului, evitând astfel spargerea frontului. Nu s-a întâmplat asta, fapt ce ne spune multe despre capacitatea de luptă sau de pregătire militară a acestei divizii de secui. Ba dimpotrivă, se lasă fixată, ba chiar dă înapoi la atacurile slabe ale forțelor de recunoaștere ale detașamentului Olteanu, mult inferioare (2500 de oameni cu 4 tunuri în total). În plus, la nord, în regiunea Korosmezo, se aflau și 3000 de bolșevici unguri și ucraineni înarmați.
Mai departe, grupul Olteanu trece la ofensivă, împingând divizia de secui spre Tisa. Deși alocă trupe spre nord, pentru a face față bolșevicilor ucraineni, cu restul rămas împinge divizia de secui spre vest, ajutat și de o parte din divizia 2 cavalerie care presează dinspre sud-est. În 21-22 aprilie regimentul 1 secui este respins în defileul Hust-Veresmart de către brigada 5 roșiori sprijinită de batalionul 3 din regimentul 81 infanterie (lt-col Manciu Toma). Divizia de secui se retrăsese în zona Mateszalka, de unde primise cu focuri de infanterie brigada 2 roșiori. Rezistențele succesive sunt înfrânte la Poresalma și Okorito de către această brigadă. La 22 aprilie, divizia de secui se afla în zona Mateszalka – Hodoz – Vaja și rezista atacurilor de testare și fixare ale trupelor române.
Detașamentul general Olteanu se concentrează spre nord, ocupând poziții pe ambele maluri ale Tisei, lăsând divizia 2 cavalerie să se ocupe de divizia de secui. Atacul acesteia începe din 22 aprilie, împreună cu 4 batalioane din divizia a 7-a (I și III din reg 16 și I și II din reg 27) împreună cu cu 2 baterii din reg 4 artilerie. Brigada 2 roșiori (general Davidoglu) înaintează de la est dinspre Gyortelek, iar detașamentul colonelului Rotaru Alexandru din divizia a 7-a înaintează de la Fabianhaza și atacă de la sud spre Mateszalka. Rezistența este înfrântă, brigada 2 roșiori ocupă Kis Kocsard iar colonelul Rotaru intră în Mateszalka. Divizia de secui se retrage spre nord și vest și trimite parlamentari care să trateze depunerea armelor în seara de 22 aprilie. Până dimineața nedând nici un răspuns la condițiile cerute, ba mai mult, începând retragerea spre Csap și Nyreghhaza, divizia 2 cavalerie reîncepe urmărirea în dupăamiaza zilei de 23 aprilie cu 3 detașamente:
Primul (brigada 2 roșiori, batalionul I din reg 27 inf, o baterie călare, o secție din reg 4 artilerie și o secție motomitraliere) sub comanda generalului Davidoglu, spre Vasaros Nameny-Csap
Al doilea (escadronul 4 roșiori, batalionul II din reg 27 inf și o secție din reg 4 art) condus de maiorul Stavri pe direcția Harmi-Nir Mada Kis Varda
Al treilea (brig 3 roșiori, batal I și III reg 16 inf și o baterie reg 4 art) sub comanda colonelului Ioan spre Nyreghaza.
În înaintare resping ariergardele diviziei de secui și fracțiuni de jandarmi și finanți unguri care încearcă să opună rezistență la Dobos, Vitca, Vasaros Nemeny, Varsarvy (general Davidoglu) Or Vaja, Nyir Mada (maior Stavri), Nyir Negyes, Hodasz, Nyir Bator și Kantor Janos (colonel Ioan). La 27 aprilie, colonelul Ioan reia atacul și ocupă Nyreghaza, în timp ce generalul Davidoglu atinge Tisa. Astfel, divizia de secui este strânsă la mijloc în zona Demecser – Tass – Szekeli – Ibrany și are liniile de retragere peste Tisa tăiate și se predă. Dezarmarea ei începe la 27 aprilie, capturându-se 477 ofițeri, 4545 soldați, 804 cai, 23 tunuri, 116 mitraliere, 3500 arme, 436 carabine, revolvere, săbii, mari cantități de unelte portative, trenuri, etc.
Așa se încheie mult mediatizata epopee a diviziei de secui.

Asta e adevărata poveste a mult mediatizatei divizii de secui, din care ungurii au creat o adevărată legendă exagerată până la paroxism, transformând o adunătură militară cu apetit de jaf și distrugere asupra civililor într-o divizie de eroi, căreia i-au și ridicat un monument, nu oriunde, ci chiar pe teritoriul României, un omagiu adus celor care au luptat împotriva românilor, au ucis civili nevinovați, dar care pentru unguri sunt eroi.

Dar care este situația eroilor români? Pe teritoriul României? E tragică, luptătorii și martirii neamului nostru românesc s-ar răsuci în mormânt văzând situația de astăzi. Unde sunt monumentele dedicate lui Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, doctori în drept, președinți de consilii naționale, schingiuiți de aceiași secui în 3 aprilie 1919, cu ochii scoși cu baioneta, apoi uciși și îngropați la Tinca, județul Bihor? (Vezi Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate).

Unde este monumentul ostașului român eliberator ridicat în perioada interbelică în Satu Mare și distrus de unguri după ocupația din 1940? Unde este monumentul Regelui Ferdinand și al Reginei Maria din Oradea, de asemenea distrus de unguri? Au mai fost ele refăcute? Nici vorbă.

Monumentul Ostașului Român din Satu Mare, distrus de unguri în 1940 și niciodată refăcut

Concluzie amară

Frați români, suntem batjocoriți și înjosiți chiar în țara noastră. Ne sunt profanate monumentele eroilor noștri, atâtea câte au mai rămas, ne sunt lăsate în paragină și uitare orice grup statuar care ne-ar putea aminti de înaintașii noștri. Cu indiferența, ignoranța sau complicitatea conducătorilor noștri votați democratic. Dar aici și noi suntem complici, fiindcă tolerăm acest abuz la memoria celor care ne-au dat viață, ne-au dat o țară, ne-au dat o limbă și un trecut de care am putea fi mândri. Ar trebui să fim mândri, fiindcă nu cred că există multe popoare europene care să se poată mândri cu o istorie de peste două mii de ani. Iar asta pe mulți îi doare. Și pentru a ne șterge asta din minte nu se dau înapoi de la nimic. Iar ai noștri lideri se complac în această situație.

Le permitem ungurilor să-și facă de cap cum vor pe teritoriul nostru, închidem ochii în tradiția noastră de bună vecinătate și ospitalitate. Le permitem rușilor să facă la fel, ambasadorii lor să-și aducă omagii la statuia marelui opresor al românilor, generalul rus Victor Suvorov de la Râmnicu Sărat, cel ce spunea în timpul ocupației rusești că le va lăsa românilor doar ochii, ca să poată plânge. Iar statuia lui domină zarea la Râmnicu Sărat, privind ironic la românii care acceptă și pupă picioarele opresorilor.

Alții, ca și ungurii după cum am descris mai sus, ni se urcă în cap, în timp ce noi tolerăm cu îngăduință acest fapt. În schimb, referitor la faptele de eroism ale înaintașilor noștri de care nu prea suntem demni, suntem cuprinși de o rușine și pudicitate inexplicabilă. La 23 de ani de la Revoluție, de când putem gândi și să ne exprimăm liberi, istoria noastră este batjocorită în manuale alternative destinate să ne cretinizeze copiii, când nimeni nu înțelege ce este scris în acele manuale? Eu cred că știu ceva istorie,dar m-am crucit când am citit manualele de istorie de gimnaziu, pur și simplu elevii nu înțeleg nimic din istoria patriei! Și nici eu nu aș înțelege nimic citind doar aceste manuale! Am vorbit cu profesori de istorie scârbiți care spun că așa bătaie de joc la istoria neamului nu au întâlnit niciodată. Faceți comparație cu un manual din perioada interbelică, veți vedea că atunci se studia istoria României! Și nu este întâmplător că în acea perioadă am avut români adevărați! Dar acum? Ne educăm tânăra generație pentru a uita de tot, de tradiții, de neam, de țară, de înaintași, de tot ce înseamnă istoria noastră. Iar rezultatul îl vedem în fiecare zi.

Mai departe, pudibonderia noastră are și accente acute. Ne e rușine de faptele eroice ale înaintașilor noștri. Cum altfel s-ar putea explica următorul fapt? Pe Arcul de Triumf din cetrul Bucureștiului erau înscrise locurile marilor bătălii eroice ale înaintașilor din primul război mondial. Erau nume de localități scăldate în sângele eroilor noștri: Jiu, Neajlov, Mărăști, Oituz, Mărășești. Dar era și un alt nume, culmea sforțărilor soldaților români, cucerirea capitalei inamicului. Pe Arcul de Triumf din centrul Bucureștiului era trecut și numele Budapesta, victoria deplină împotriva unui dușman milenar. În perioada stalinistă, în anii 50, acest nume a fost acoperit cu ciment. Nu puteam să ne lăudăm cu ocuparea capitalei unui stat frățesc întru ale comunismului. Mai mult, nu puteam să spunem că tocmai noi, românii, am fost cei care am împiedicat comunismul să acapareze Europa Centrală cu 25 de ani mai devreme (vezi Românii și anticomunismul). Dar au trecut 23 de ani de când putem spune adevărul, iar Arcul de Triumf continuă să fie mutilat, chiar de către noi. În acest timp, ungurii fac ce vor, în țara noastră, de cele mai multe ori pe banii noștri, ai fraierilor de români. Da, ne merităm soarta.

Arcul de Triumf astăzi, inscripția Budapesta acoperită cu ciment

Ei bine, ca să vedeți că și azi acești unguri se comportă la fel, că tupeul lor nu mai are margini, încurajat și de tăcerea noastră și toleranța noastră excesivă. Anul trecut, conducerea Partidului Popular Maghiar a cerut Consiliului de Combatere a Discriminării îndepărtarea plăcuței de pe monumentul lui Baba Novac din Cluj Napoca pe motiv că ar fi ofensator la adresa ungurilor! Ce spune aceasta placă? Spune că Baba Novac, fost căpitan al lui Mihai Viteazu, a fost ucis în chinuri groaznice de către unguri în acel loc. Iar ungurii se consideră ofensați de această placă! În Clujul secolului al XXI-lea credem că a venit vremea ca această plăcuță să fie schimbată și cerem CNCD îndepărtarea acesteia pentru că are un mesaj antimaghiar a declarat Gergely Balasz, liderul regional al acestei formațiuni.

Adică în secolul XXI o astfel de placă e antimaghiară, iar statuile lui Wass Albert nu sunt antiromânești, nu? La fel, monumentul dedicat Diviziei de Secui nu e antiromânesc, tot în secolul XXI!

Păi să vedem cum a murit Baba Novac, să apelăm la istorie. Să apelăm la martori, și hai să nu fie nici unguri, nici români. Și să fie și contemporani cu evenimentele, ca să nu fim acuzați de răstălmăciri peste timp. În primul rând, Baba Novac a fost sârb, nu român, dar a fost credincios lui Mihai Viteazu până la capăt, de aceea a fost răsplătit cu o moarte groaznică de Dieta din Cluj, a nobililor maghiari, care l-a condamnat și executat. Ludewig Albrecht Gebhardi   scria în 1782 despre supliciul lui Baba Novac l-au chinuit aproape de moarte, apoi l-au ars de viu în piață. Pentru amănunte apelăm la un contemporan, Ciro Spontoni, în lucrarea sa Historia de la Transilvania, apărută la Veneția în 1638: …Baba Novac cu preotul său (capelanul său de lege grecească, menționează autorul) au fost duși goi în văzul mulțimii ca să fie predați pentru acest chin pe care îl descriem aici. Au apărut țiganii (în această provincie ei servind ca și executori ai justiției) și apucând corpul acestor nefericiți l-au înfășurat cu lanțuri și gâtul cu un fier gros. Le-au legat apoi toate membrele deasupra unei bârne lungi cu aceleași lanțuri; atunci, între cele două frigări s-a dat foc cărbunilor și lemnelor. Deasupra a două furci puternice în formă de frigare lungp au fost puse bârnele care susțineau corpurile nenorocite, unul de la cap, celălalt de la picioare, la extremitatea cărora erau două roți de lemn pe care țiganii le învârteau cu mâna și picioarele pentru a arde încet; (victimele) începeau să simtă un chin cu adevărat barbar și inuman; rănile cauzate provocau plânsete amare și strigăte ascuțite ce străbăteau aerul, iar unde focul produsese deja răni mai mari, acolo se arunca apă proaspătă pentru a stârni și mai mare chin și pedeapsă mai îndelungată membrelor nenorocite, suferința fiind cu atât mai mare cu cât cele mai multe din arsuri sângerau. Preotul înarmat cu o răbdare lăudabilă, cu cuvinte de îmbărbătare, spuse în limba greacă, l-a consolat pe nefericitul Novac care slăbea de pe urma arsurilor intense. Astfel timp de o oră și jumătate au făcut din ei un spectacol și suferind ambii atât de crud au murit în cele din urmă.

Vedeți că până și un contemporan al acelor vremuri sălbatice tratează acest supliciu ca și unul barbar, inuman și crud. Păi ce ar trebui să scriem pe placa lui Baba Novac, domnule Gergely Balasz, ca să nu-i ofensăm pe maghiari? Că Baba Novac s-a sinucis dându-și foc în Cluj? De ce nu vă asumați aceste crime, ca și crimele împotriva românilor, acum, în secolul XXI, cerând desfițarea statuilor unor criminali de război ca și Wass Albert? Nu v-am auzit cerând același lucru referitor la aceste statui, tot pe baza aceluiași principiu generos al secolului XXI! Dar placa de pe statuia lui Baba Novac vă deranjează, nu-i așa, e printre puținele înscrisuri rămase în Transilvania care spun adevărul.

Mulți vor întreba, ce e de făcut, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea? E simplu, trebuie aplicată legea. Ea există. Dacă s-a putut dărâma bustul mareșalului Ion Antonescu pe baza unei legi, de ce nu se poate dărâma bustul unui criminal de război ca și Wass Albert pe baza aceleiași legi? De ce nu se poate aplica legea în cazul drapelului secuiesc? Și mai ales, de ce naiba nu dezvelim Arcul de Triumf din București așa cum a fost, cu inscripția Budapesta, să le arătăm și ungurilor că am fost acolo, să le arătăm și românilor că suntem mândri de cei care au fost acolo, care au învins și au pus opinca în vârful Parlamentului Ungariei, să le fie de amintire și de avertisment înainte de a se juca cu sentimentele românilor din Transilvania. Fiindcă provocările nasc reacții, iar când românul, răbdător de felul său, va reacționa, va fi jale! Vorba marelui George Coșbuc: Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt / Să vrem noi sânge, nu pământ!

Redactor  R.B.N. Press – Cristian Negrea

www.cristiannegrea.ro

DE REFERINŢĂ

Vocea Rusiei a răguşit

GEORGE DANIEL   |   18 iulie 2013   |       

Un articol publicat recent pe site-ul postului de radio de stat de la Moscova, “Vocea Rusiei”, intitulat “România se întoarce spre Est” susţine că Bucureştiul ar fi decis deja să sară în barca noii alianţe ruso-chineze.

Dar, să vedem textul:

“SUA nu se retrage din Asia, ci din Europa, conştientizându-şi anemia şi încercând să-şi concentreze forţele rămase în aşa fel încât să izoleze China. În această conjunctură este firesc ca ţările din Europa de Est să simtă gravitaţia politică a Moscovei şi Beijingului”. Autorul, celebrul de acum Mândrăşescu susţine chiar că Bucureştiul joacă infantil un balet diplomatic între Moscova şi Beijing, dar că aceste tentative nu ar face “decât să provoace zâmbete în rândurile decidenţilor ruşi şi chinezi care sincronizează zilnic soluţiile bilaterale pentru probleme mult mai complexe decât <> de la Bucureşti”. Decizia întoarcerii către Est nu s-ar fi luat la Bucureşti, iar aceasta ar fi forţată de faptul că “SUA se află într-o fază de anemie şi repliere”, iar “Uniunea Europeană […] a ajuns ea însăşi, în mare măsură, la cheremul umorilor Beijingului”.

Articolul este un model de manipulare. Autorul pleacă de la câteva informaţii concrete pentru a transmite în mediul românesc o dorinţă a Kremlinului şi nu realitatea. Dacă ne vom uita în arhiva postului de radio de la Moscova, vom vedea că în ultimele 12 luni “jurnaliştii” de acolo au transmis liderilor USL, planuri, strategii de luptă, ba chiar şi atenţionări sau critici (preferatul meu e“Capitularea lui Ponta”, din 20 decembrie 2012).

Vă spuneam că articolul pleacă de la câteva date concrete. Să le luăm pe rând. SUA se confruntă cu o criză economică căreia însă îi va supravieţui în ciuda numeroaselor reglementări şi intervenţii în economie ale administraţiei Obama. Totuşi, capitalismul american va găsi destule resurse pentru a supravieţui chiar şi unor decenii de politici etatiste. Ceea ce este însă important este că SUA nu se confruntă cu o criză de sistem. Economia americană nu este împovărată de piaţa liberă sau de competiţie ci de intervenţiile în economie şi de faptul că 47% dintre americani nu plătesc taxe. Proiectele actualei administraţii, precum creşterea ajutoarelor sociale şi obamacare atârnă financiar mai greu decât finanţarea tuturor intervenţiilor militare din ultimele două decenii. De partea noastră a Atlanticului, avem o UE care prin reglementările stufoase sufocă spiritul antreprenorial şi competiţia. Peste toate se adaugă un sistem de asistenţă socială falimentar, la care însă nu se renunţă pentru că aduce voturi şi “pace socială” şi asigură “justiţia socială” (aşa se spune acum la socialism). Un alt adevăr, observat în media de la Bucureşti doar de Cristi Câmpeanu, este acela că “Se naşte o nouă axă antioccidentală”. Totuşi, indiferent de ce cred mândrăşeştii, România nu a fost invitată şi nici nu va participa la această alianţă, în ciuda aparentului balet diplomatic din ultimele luni.

O altă realitate dură care priveşte strict România este faptul că administraţia democrată nu mai pare atât de interesată de soarta aliaţilor tradiţionali, iar aici intră şi statele din Europa de Est. În 2009, la preluarea mandatului de către actualul preşedinte, am discutat cu mai mulţi oficiali, foşti oficiali sau analişti americani despre acest lucru. Absolut toţi explicau încă de atunci că atenţia SUA se mută către zona Pacificului şi că cel puţin pentru o perioadă, Europa de est nu va mai fi printre priorităţi. Printre ei se numărau fostul ambasador la Bucureşti Alfred Moses, expertul Heritage Foundation Ariel Cohen sau profesorul Allan Lichtman de la American University din Washington. Totuşi, în ciuda unei retrageri aparente, în România avem baze militare şi interceptoare defensive americane.

Politic, drumul este ireversibil

Plecând de la toate aceste fapte, Vocea lui Putin pe internet susţine că “România se întoarce către est”. În realitate, absolut toate instituţiile de la Bucureşti sunt fidele angajamentului pro-Vest, fie că discutăm de Preşedinţie, de Guvern sau de serviciile secrete. În prezent avem cel mai pro-occidental preşedinte din istorie, iar serviciile secrete reformate radical în ultimii ani, sunt partenere de încredere ale serviciilor secrete occidentale. Să ne amintim în sensul ăsta declaraţia şefului CIA, John O. Brennan ce a catalogat zilele trecute SIE şi SRI ca fiind “remarcabile”.

În ultimii ani au existat numeroase intervenţii ale liderilor USL care puneau sub semnul întrebării angajamentul pro-occidental al Bucureştiului. Vara trecută, preşedintele Senatului afirma senin că se luptă cu Departamentul de Stat al SUA (acum e într-o vizită în SUA, presupun că s-a dus să se predea). Celălalt co-lider USL, Victor Ponta, mărturisea în 2005, într-un interviu acordat revistei umoristice “Vântu” (a apărut în 10-12 numere, fără a fi distribuită la tarabe), că nu are “deloc sentimente de mare iubire pentru Statele Unite ale Americii”. Şi explica: “Prefer China”. Ponta şi-a reluat declaraţiile de iubire faţă de China şi în 2011, afirmând la Hotnews că stenogramele Wikileaks arată că Băsescu “e foarte iubit de diverşi licurici”, exprimându-şi admiraţia pentru “noile puteri economice şi politice ale lumii: China, Rusia, Brazilia, India”, iarăşi cu o preferinţă pentru “China, care este cea mai performantă economie ca sistem.” Dacă mai adăugăm şi că în 2010 premierul declara că el şi Crin Antonescu sunt ca “Fidel Castro şi Che Guevara”, avem tabloul complet al unui premier ce admiră un criminal şi o dictatură în care cetăţenii sunt lipsiţi de drepturi politice, civile sau religioase.

Între timp, în ciuda vizitei recente din China, Victor Ponta a înţeles mai bine decât acum 2-3 ani că viitorul României nu poate fi decât alături de partenerii noştri occidentali din NATO şi UE, şi mai ales de Statele Unite. Putem vedea destul de bine că după eşecul loviturii de stat, atacurile lui Victor Ponta la instituţiile occidentale au încetat (mai face el mici miştouri dar alea sunt ca să nu se prindă Dragnea, Mazăre ş.a.). Din păcate, nu cred că Ponta a înţeles şi de ce trebuie să mergem cu Occidentul, dar poate citeşte totuşi mai departe.

În interiorul civilizaţiei apusene

Fie că vor sau nu mândrăşeştii, România face parte din civilizaţia occidentală. Acest lucru nu se datorează nici actualei sau viitoarei Constituţii şi nici nu poate fi legiferat printr-o OUG. Apartenenţa României la spaţiul politic, cultural şi religios occidental se datorează faptului că împărtăşim aceleaşi valori. Dincolo de perioada comunistă, locuitorii actualului spaţiul românesc s-au aflat într-o cursă permanentă ce viza sincronizarea cu spaţiul occidental.

Modelul occidental nu a fost doar unul strict material. Da, Occidentul a cunoscut capitalismul, piaţa liberă şi prosperitatea înaintea celorlalte spaţii culturale sau identitare, însă ceeea ce i-a făcut pe români să viseze la o Românie occidentală în ultimele două secole au fost mai degrabă valorile morale ce decurg din concepţia iudeo-creştină asupra omului. În vara anului 2012, alături de instituţii fundamentale precum CCR sau CSM, o mare parte a populaţiei României s-a mobilizat pentru a apăra statul de drept. Ei bine, când discutăm de statul de drept, de sistemul de educaţie, de sistemul de sănătate, de sistemul politic, de libertatea economică, de dreptul la proprietate, de instituţia familiei, de libertatea presei sau de libertatea religioasă, ne raportăm de fapt la valorile Occidentului. Toate acestea şi multe altele s-au născut din fuziunea moralei iudeo-creştine cu identitatea culturală greco-romană. Niciuna dintre valorile pe care în anul 2012 românii le-au apărat în Piaţa Victoriei nu s-a născut în afara spaţiului occidental.

Valorile mitice ale poporului român sunt identice cu valorile care au construit ceea ce astăzi numim societatea occidentală: cinstea, munca, responsabilitatea, înţelepciunea, credinţa şi raţiunea. Poate că nu reuşim prea des să le atingem ca naţiune şi ca indivizi, însă către acestea tindem.

Lipsit de valori morale şi de arhitectura statului de drept, un sistem economic ce pare liberal eşuează în oligarhii precum ce vedem astăzi în Rusia, Brazilia sau China. Aceste modele economice sunt lipsite de orice urmă de compasiune faţă de individ. Compasiunea în Occident este o valoare a creştinismului, or tocmai de aceea lipseşte în statele care au înlocuit aceste valori cu proiecte milenariste utopice (Germania nazistă, Rusia lui Putin sau China Partidului Comunist). Toate aceste exemple au în comun faptul că în centrul proiectului nu se află niciodată individul ci Statul. Rusia şi China au ucis în numele idealului comunist, în sec. XX, aproximativ 100 de milioane de oameni. Nici Moscova şi nici Beijingul nu şi-au cerut vreodată iertare pentru aceste crime, ba chiar sunt pline şi acum de lagăre în care sunt deţinuţi politici precum câştigătorul premiului Nobel pentru Pace, Liu Xibao, asta dacă nu cumva criticii regimului sunt ucişi fără regrete, precum Anna Politovskaia. Putem concluziona, fără nicio teamă de a greşi, că doar în cultura occidentală viaţa este considerată sacră. Pe de altă parte, doar în cultura occidentală omul se bucură deopotrivă de liber arbitru şi de conştiinţă personală, valori fără de care relaţiile dintre oameni ar fi cu totul altele.

“Direcţia este Vest”

Traian Băsescu a reafirmat recent, tranşant, direcţia din politica externă: “Direcţia este Vest. Nu avem drumuri înapoi şi drumul nostru nu este spre Est; nici cultural, nici din punctul de vedere al interesului naţional”. Fost căpitan de vas, Traian Băsescu înţelege că România nu are doar drepturi, ci şi obligaţia de a fi loială statelor occidentale, pentru că de supravieţuirea Lumii Libere depinde şi libertatea, prosperitatea şi securitatea cetăţenilor României. România are obligaţia de a-şi întări capabilităţile militare pentru a susţine acţiunile NATO fie că discutăm de intervenţii militare, fie că discutăm de operaţiuni post-conflict. Din păcate, foarte puţini politicieni români au înţeles că apartenenţa la spaţiul occidental nu se negociază, căci a devenit o realitate. Nu suntem astăzi cu SUA pentru că acestea au acum cele mai tari avioane ci pentru că ne-am dorit-o de la instaurarea cu tancurile sovietice a comunismului în România şi nu suntem dispuşi tocmai acum să renunţăm la asta.

Ca parte a civilizaţiei occidentale şi ca beneficiar al acesteia, România trebuie să coopereze cu aliaţii săi din NATO pentru a lupta împotriva oricăror manifestări care pun în pericol valorile care au construit societatea în care trăim. De aceea, ca români, considerăm Washingtonul aliatul primordial şi acordăm parteneriatului cu SUA o importanţă deosebită, deoarece reprezintă cea mai importantă garanţie a securităţii, prosperităţii şi libertăţii noastre. În acelaşi timp, suntem fideli parteneriatelor semnate cu Marea Britanie, Polonia, Franţa, statele baltice sau Republica Moldova de care ne leagă mai mult decât o îneţelegere politică.

În concluzie, vă anunţăm că atunci când închisorile Rusiei sunt populate cu jurnalişti, membri ai societăţii civile, membri ai opoziţiei, noi vedem asta ca pe un afront şi ca pe o ameninţare la stilul nostru de viaţă câştigat abia după ce am ieşit de sub influenţa Moscovei, unde nu ne dorim să revenim niciodată. De aceea, Rusia lui Putin este un contra-model. Vă spun totuşi, dragi mândrăşeşti, că vă înţeleg. Rusia are probleme democrafice uriaşe, alcoolismului ucide parcă mai mult ca niciodată, gazele de şist riscă să smulgă procente importante din PIB, iar dumneavoastră nu puteţi sta degeaba. Nu vă faceţi griji, cunoaştem sindromul, îl vedem aproape în fiecare seară la domnul Gîdea şi la colegii lui. Şi vocea lor a răguşit.

Articol publicat inițial pe Evz.ro